24 iulie

Festivalul Sighişoara Medievală 2009 a început pe cai mari

şi pe o caniculă care a moleşit asistenţa. Începută oarecum pompos cu parada,

care a traversat centrul alene,

deschiderea de sus din cetate a fost de toată jena, de la showul în sine (inexistent), la discursul primarului (din fericire scurt, şi foarte insipid) şi mai ales, mai ales, prestaţia moderatorului cavaler-lup. Poate i s-o fi urcat căldura la cap, căci avea o ditai blana pe el la peste treij’ de grade, şi foarte roşu la faţă, strica, citez: „şi acum, un URLET de bucurie pentru” … nu mai ştiu pentru ce.
Nimic.
Nu s-a lăsat. Cu următoarea ocazie, „un URLET de bucurie pentru”…
Un „yee”, timid.

Apoi a încercat (ca de altfel tot week-end-ul) s-o vrăjească în mod libidinos pe co-prezentatoare. Bine, nu-l condamnă nimeni c-a încercat,

(foto: maVerick)

dar era penibil.

Din fericire a luat o pauză, şi a rămas doar la microfon doar ea cu toboşarul,

care a devenit o prezenţă de-acum obişnuită pe străzile cetăţii, în viaţa civilă suplinitor de profesor de desen. „Trademark”-ul lui e că a învăţat papagaliceşte 2-3 propoziţii de salut în (zicea ea) 40 de limbi. Eu înclin să cred că snt 4, dar nu pot băga mâna în foc. Am zis.

Deschiderea a fost oarecum salvata de stegarii Tabor Nuştiucum din Cehia, care au avut un mic show:

Prin cetate nu era multă lume, dar chiar şi aşa, acest neamţ cu maşina a fost foarte puţin binevenit.

Tarabele, parcă mai puţin kitschoase ca anii trecuţi, plasticăriile lipsind aproape total.

Mi-au atras atenţia aceşti magneţi,

care mi-au plăcut mai mult decât clasicii magneţi turistici.

Un cuvânt despre pavaj. Cetatea e întoarsă cu fundun sus de câţiva ani, pe motiv de ceartă de discordie în ce priveşte pavajul care trebuie pus după ce au desfundat-o total pentru gaze, canalizare, apă, gaze, canalizare, şi tot aşa. O tabără vrea piatră de râu, cum era originalul, altă tabără piatră cubică. Interese mafiote, probabil, care nu se împacă, aşa că cetatea e într-un hal fără de hal.

cu 3 zile înainte de festival, s-au trezit că era plin de noroi, şi au aruncat repede nişte pietriş să astupe găurile.

Un sincer „huo!” autorităţilor.

Dintre personajele de pe străzi, am remarcat un obosit Dracula îndepărtându-se,

o domnişoară îndemânatică,

alta melomană

şi un bampir mai puţin fioros decât voia să pară.

Spectacolele artistice de la festival nu mi s-au părut aşa spectaculoase ca în alţi ani, în timpul zilei reţinând doar o formaţie de muzică veche.

Highlightul primei seri a fost spectacolul de călărie medievală, care chiar dacă a început la 2 ore întârziere faţă de program (!) a fost interesant, un turnir care a culminat cu lupte cu lănciile

Aici s-a petrecut evenimentul. Tocmai ce vorbisem cu 2 studente olandeze care îmi spuseseră că România e ţara lor favorită, că vin aici des, e ieftin şi distracţie pe măsură, probabil tocmai ce filmam, mulţumit, această scenă,

parcă am simţit buzunarul de la pantaloni mai uşor. Într-adevăr, portofelul dispăruse. Mi-a pierit tot cheful în seara aia. De unde mă simţeam atât de bine, venise maverick, ne distram, iată, a venit setback-ul prompt. Din nou vechea superstiţie cu „mulţumitului i se ia daru”. M-am întors imediat în spate şi cred că i-am văzut, vreo 4-5 indivizi cu priviri dure şi morocănoase, aşa că mi s-a făcut şi frică pe deasupra şi n-am zis nimic. E posibil să fi operat cu copii, era o ceată mare care se distrase înainte cu clovnul (nu-mi plac clovnii, mă deprimă)

şi apoi au început să mişune prin mulţime. M-am uitat la buzunare, aveam portofelul (telefonul, aparatul de fotografiat) în buzunarul lateral jos, că cică acolo mai greu ajung hoţii, că tre’ să se aplece. Ei, s-au aplecat, sau au trimis reprezentant de joasă altitudine, şi toate cardurile + carnetul de conducere dus a fost.

M-a trecut şi gândul „tu eşti de vină, de ce nu l-ai lăsat acasă”, dar am refuzat acest gând – refuz să fiu eu de vină pentru fapta penală a unui ticălos. Arză-l-ar focu. I-am urat cele mai dure blesteme de care eram în stare; apoi m-am mai calmat şi mărginit doar la a-i ura să treacă exact prin stările mele, dar îndoit, cu dobândă. Sper din toată inima să se întâmple.

Aşa că noaptea de vineri s-a încheiat cu telefoane să anulez cardurile. Mi-am impus după o vreme să nu las acest eveniment să-mi ştirbească bucuria de a fi iată din nou la un festival sighişorean, cu o trupă de prieteni aflaţi în premieră împreună, şi majoritatea în premieră aici. Acest lucru m-a ajutat să înăbuş revolta şi să mă distrez a doua zi (aproape) ca şi când nu s-ar fi întâmplat.