Oscilam între tren şi avion. Avionul ajungea seara, trenul pleca dimineaţa pe la 9 fără ceva, făcea 5 ore, dar trebuia să schimb de 4 ori. Dacă-l piedeam, mai aveam unul convenabil abia după-masa. În plus, am verificat unde stau A&A, era la 50km de oraş, dacă mergeam cu trenul logistica ar fi fost complicată, aşa că am hotărât brusc vineri noaptea: cu maşina. Şi ca să compensez dezavantajul de a nu putea citi şi odihni ca în tren, am zis să mai văd şi alte chestii pe drum. Una la dus, alta la întors.

Am planificat să plec tot pe la 9, şi cum era de aşteptat am plecat pe la 10 – tot bine, zic. A fost aglomerat până am trecut în Franţa, dar apoi drum întins pe autostradă cuplată cu plată, 4 ore până la Verdun, prima oprire din categoria „bonus”.

„Ville de la paix” scria la intrare. Aha. Eu ştiam că fuseseră ceva lupte aici, dar nu mai ştiam în ce război. În mai multe, se vede treaba, dar cea mai cunoscută bătălie e cea din primul război mondial.

A fost cea mai lungă bătălie din război, între februarie şi decembrie 1916. 250’000 victime, 500’000 răniţi şi dispăruţi. S-a încheiat nedecis…

Bătălia simbolizează ororile războiului pentru ambele popoare (nemţi şi francezi), şi a făcut celebru citatul „nu vor trece”, al unui general francez, după ce tocmai pierduseră nişte fortificaţii. N-au trecut. Mai multe despre bătălie aici.

I-am zis lui Jane să mă ducă la întâmplare la cetăţuie, suna bine. Citisem că în galeriile subterane e ceva muzeu, dar nu intenţionam să intru. Am mers până la ghişeu, şi tocmai pleca un grup ce părea cu ghid, aşa că am zis hai şi eu. „În franceză, sau aşteptaţi”. „În franceză să fie.”
S-a dovedit că ghidul ne ducea doar până la trenuleţ, restul vizitei fiind automate.

A fost unul din cele mai „altfel” muzee pe care le-am văzut. Trenuleţul era de fapt o maşinărie cu 2 rânduri x 3 scaune, asemănătoare cu cele de roller-coaster, dar fără „siguranţe”, care ne-a dus încet prin diverse coridoare întunecate, unde erau afişate proiecţii cinematografice cu scene recreate de pe vremea aia. De exemplu, o „şedinţă” a soldaţilor:

(cu ocazia asta mi-am dat seama că de fapt nu vorbesc limba franceză propriu-zis, că n-am înţeles mai nimic din ce ziceau indivizii).

Au şi recreat câteva spaţii pentru ambianţă, de exemplu sala de mese:

După cum a început, mă aşteptam să „cad pe spate”, dar poate şi din cauză că n-am înţeles ce vorbeau în scenele destul de statice şi lungi, n-am reuşit să mă entuziasmez până la capăt. Era şi frig. Interesantă a fost una din scenele de final, când am trecut printr-un coridor unde erau recreate tranşeele, simulând vizita unui ofiţer. Ecranul mergea odată cu noi (din păcate aparatul meu mic nu are lentilă de pisică să vadă noaptea):

Una peste alta, mi-a plăcut. Zic că merită, dacă aveţi drum, şi n-aveţi claustrofobie. Oraşul în sine e şi el cochet, s-au păstrat ceva urme medievale, ca această poartă,

dar eu am trecut doar cu maşina fără să opresc, din motive ploioase. Am văzut că au ceva centru mondial al păcii, dar n-am mai oprit, că mai era de mers pe ziua în curs.