Am considerat mereu că alergarea, alături de „mersul la sală”, e cel mai plictisitor sport. Nu puteam înţelege fenomenul „jogging”, să fuuugi aiurea prin parcuri, fără ţintă, fără scop, fugi ca prostu’, transpiri, oboseşti şi… atât. La fel cu „trasul de fiare”. Joacă, frate, ceva, un baschet, un fotbal, un tenis, un ping-pong, orice, să simţi că faci sport cu un scop. Scopul „a mă menţine în formă” mi se părea prea intangibil, prea abstract.

Pentru a fugi am nevoie de o motivaţie concretă, cum ar fi câştigarea unei medalii olimpice – în copilărie mă visam campion olimpic la orice sport, deci inclusiv atletism. A rămas un vis, pentru că la proba de rezistenţă la şcoală ajungeam mereu penultimul. Cu o singură excepţie, îmi aduc aminte şi acum cum la cursa din clasa a 7-a am ieşit pe locul 2, după un sprint miraculos, nevenindu-mi să cred atât că am fost capabil de sprint, cât şi că nu m-au ajuns din urmă. Memoria e vie, poate şi pentru că sportul a fost poate singura materie la care îmi doream cu adevărat să excelez, şi până atunci nu reuşisem). Într-a şaptea a fost anul „alungirii”, probabil de-aia diferenţa faţă de anul anterior a fost surprinzător de mare. (ulterior, în liceu, fugeam toţi grupaţi, să scoatem timpi apropiaţi – neavând barem de timp, conta distanţa dintre noi, aşa că luam toţi 10 la distanţă mică – poate de-aia nu prea ţin minte cursele, deşi n-am mai ieşit penultimul. În „generală” însă era „pe bune” : ).

Ani mai târziu am aflat de la takeda că şi oamenii „normali” pot alerga maratonul – chestiune care m-a atras, mai ales că am citit undeva că dacă alergi maratonul cică nu mai faci infarct. Mă gândeam că rezolv 2 „obiective” dintr-o lovitură. Dar gândul a fost înăbuşit de cotidian (ca să nu-i spunem lene), şi înăbuşit a stat. A mai ajuns la suprafaţă acum câţiva ani, dar nu s-a materializat.

Anul trecut a erupt din nou, şi motivat şi de participarea lui C. am fugit spontan la Silversterlauf, cu scopul de a vedea cum se comportă organismul. Faptul că genunchii mi-au fost praf după 4km mi-a dat să înţeleg că maratonul nu e pentru mine.

Ştiam că R. e alergător amator de cursă lungă, aşa că le-am zis lui şi lui C. despre maratonul de la Lucerna, auzisem că e frumos. Au zis că vin. A fost impulsul de care se pare că aveam nevoie pentru a mai incerca o dată.

Şi-aşa am luat-o într-o bună sâmbătă la fugă prin jurul casei. Nu ştiu cât am fugit, vreo 2-3km, dar a fost de-ajuns să mă sufoc. Groaznic, după 10 minute abia mai suflam, târâindu-mă în ritm de melc înapoi. Nici o şansă, mi-am zis.

Nu ştiu ce m-a făcut să fug şi a doua zi. A fost semnificativ mai bine. Hm.

Am fugit şi săptămâna următoare, pe acelaşi traseu. Nu m-am mai sufocat deloc, iar genunchii au ţinut.

Hmm.

Mi-am adus aminte că Ping zisese că şi genunchii se antrenează. Aşa că duminică am extins un pic traseul, am mai băgat un ocol, şi, foarte important, am fugit cu muzică. Mp3playerul meu vechi şi eftin (dar cu radio) şi-a găsit în sfârşit justificarea. A fost şi mai bine. Mi-am dat seama că dacă nu mă grăbesc şi încerc să-mi găsesc un ritm „al meu”, fie el cât de lent, nu mă sufoc. Tot e ceva. Genunchii ţineau în continuare.

A cincea oară mi-am dat seama de ce fuge lumea. A fost pentru prima oară când am simţit că pot fugi mai repede spre final. Adică, fugisem, obosisem, încetinisem, îmi revenisem, şi o luasem mai repede. Mi-am dat seama că n-am trecut niciodată de acest prag, poate cu excepţia acelei curse din clasa a şaptea, când, îmi aduc aminte şi azi (am fost foarte fericit atunci :)), ritmul a fost foarte lent. De obicei singurele mele fugi erau până la colţul străzii să cumpăr ceva, sau după mijloace de transport în comun, sau spre şcoală că întârzii – sprinturi scurte, obositoare, sufocante. Nu ajunsesem niciodată să trec de acea senzaţie (la Silvesterlauf a fost dezastru) – până acum. Mi-a dat o oareşce satisfacţie. Şi am hotărât să încerc marea cu degetul: fuga din centru până acasă, seara, în loc de mijloace de transport. Îmi trebuia un scop, de-acuma mă plictisisem să tot dau ocol pădurii din spatele blocului, nu zic, e frumos, dar ce-i prea mult nu-i interesant. În plus, cere timp, şi timp irosit pe fugă aiurea nu-mi surâde, am nevoie de un scop mai practic – de exemplu, să ajung acasă seara. Sunt 8/9/10km, în funcţie de traseul ales – i-am făcut în cam o oră, şi genunchii au ţinut. Pe la 9km au început să se facă simţiţi, dar nici pe departe atât de grav ca la Silversterlauf. Aşa că m-am înscris la semimaraton. Aveam opţiunea de a alerga doar cei 12.5km de la „Schnuppermarathon”, „maratonul mic”, care a fost un gând încurajator – dacă duc 10km, oi duce şi 12, şi-apoi om vedea în funcţie de cum mă simt.

Atâta că, după o lună de fugit destul de regulat, cam de 3-4 ori pe săptămână, din varii motive în ultimele 3 săptămâni m-am antrenat foarte puţin, 1x 9km şi 2x 4km în total. Eh, rămâne de văzut cât a rămas din gena de polisportiv a lu’ tata şi cât e închipuire fără fundament.