Km 12.49
Iată finişul Schnuppermarathonului: la un sens giratoriu, dacă ocoleşti prin stânga termini, prin dreapta mergi mai departe. „Formal”, am ezitat până în ultima secundă. Realist, şansele să mă opresc erau mici. Dar am lăsat formularea deciziei finale pentru ultimii 10 metri: continuăm, şi scot arma secretă (genunchiera) din buzunar. Ce-o fi o fi, oricum o să doară la sfârşit, măcar să aibă motiv.

Km 12.5
Trecerea prin dreapta liniei de sosire a avut efectul aşteptat de pompare cu adrenalină/dopamină/serotonină şi ce-o mai fi secretând glandele în momente din astea, dând o senzaţie de exaltare: ha! mergem până la capăt!

Km 12.7
Capăt-capăt, dar genunchiul doare, aşa că la scurt timp după ce am trecut linia, stop (oops, snt un pic ameţit), scoate genunchiera din buzunarul stâng, pune-o pe piciorul cu acelaşi nume, şi mai departe, să nu ne ameţim mai tare. Interesant, am ameţit când am oprit, când fug n-am nimic.

Km 13
Ahaaa, banane! Ee, abia acum „te simţi maratonist”. De-acum sntem pe teritoriul unde aleargă doar maratoniştii şi semimaratoniştii, şi iată că se dau şi banane. Şi băuturi izotonice în pahare, nu numai apă. Iau două bucăţi mari de banană (care erau frumos tăiate pe mese de voluntari cumsecade) şi un pahar de izotonic, mă opresc doar scurtisim până înghit izotonica, şi dă-i mai departe. A venit la fix „masa”.

Km 14
Mă întreb dacă să pun şi genunchiera cealaltă, la dreptul. Doare şi el, dar mai puţin, nu afectează mersul. Stângul mă face să şchiopătez un pic. Mă hotărăsc să fug cât de încet o fi, fără a mă opri (dacă mă opresc, gata, greu mă mai urnesc) – asta e, mă ajung toţi cei pe care i-am depăşit pe parcurs, pierd tot ce-am agonisit, c’est la vie. Obiectiv: să termin cursa. Şi dă-i ‘nainte, şontâc-sontâc, conştient că o să treacă greu următorii vreo 5km.

Km 15
De-acum suntem în oraş, pe străzi şi poteci, la un moment dat trecem pe un drum cu pământ şi pietriş fin, pe lângă calea ferată. Nici nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că nu mai e asfalt. Genunchiul doare în continuare, surd.

Km 15.5
Suferinţă. Mai e mult?

Km 16
Ia să mai iau o banană şi de data asta şi o bară energizantă de pe margine. E bună.
Mi se pare, sau m-a mai lăsat genunchiul?
Mi se pare.

Km 16.5
Ca să-mi distrag atenţia, mă gândesc la diverse. De exemplu, la faptul că am înţeles de ce ne-au scris prenumele pe număr – oamenii citesc şi încurajează pe nume – „hopp, Ursula!”, „hopp, Sabine”, „hopp, Dani!” ş.a.m.d. R. a fost nostim la sfârşit, zice, „eu eram stors de oboseală şi ei îmi strigau hop în sus, hop în jos. De unde atâtea sărituri, frate?”
De fapt „hopp” e un fel de „hai” – „hopp Schwiiz” e ca „hai România”.
Numele meu însă nu pot să-l pronunţe spectatorii, în secunda pe care o au la dispoziţie pentru a citi, procesa şi încuraja. Asta e, nu-i bai.

Km 17
Un copil tocmai m-a încurajat pe nume.
:).

Km 17.5
Din nou pe asfalt. Imboldul dat de copil mă energizase, dar joulii s-au consumat între timp – mă târâi. Faza următoare mi-o amintesc în toate detaliile, parcă cu încetinitorul: era o zonă cu mai puţini oameni pe traseu; m-am uitat la doamna în cauză întâmplător (mi-au atras probabil atenţia buzele rujate roşu intens, o pată de culoare care se evidenţia violent în decorul de asfalt şi beton gri), era cu un nene pe margine, singuri. Privirile ni s-au întâlnit, şi a simţit probabil reflexul pavlovian al încurajării, strigând spontan: „bravo!”. Am zâmbit cu condescendenţă, şi i-am văzut în trecere începutul de râs. Şi-a dat şi ea seama: şchiopătam de stângul, cu dreptul călcam oarecum ciudat din cauza jenei din pantof, purtam probabil o grimasă de chin – numai de „bravo” n-aveam faţă :).

Km 18
Gata, ne apropiem de final. Ce-a fost mai greu a trecut. Interesant, din punct de vedere al oboselii/respiraţiei, mă simt foarte bine – atâta că picerele nu mă lasă la mai mult, sau mai rapid. Parcă se vede din nou lacul în faţă – da, aşa e. Şi nişte oameni care fug – da, snt maratoniştii care au întors şi mai fac o tură. Îmi vine să-i aplaud, dar organismul meu nu mai e în stare de alte mişcări în afară de pus un picior în faţa celuilalt.

Km 18.5
În timp ce mă uit în faţă-dreapta la maratoniştii care vin din sens invers, observ o siluetă cunoscută care mă depăşeşte prin stânga: Fata Roşcata, pe care o lăsasem în urmă chiar la început! Aproape mi-a părut bine revederea, dacă n-aş fi conştientizat imediat cât timp trebuie să fi pierdut, şi ce încet trebuie să fi fugit, dacă m-a ajuns.

Km 19
Parcă dintr-o dată, atmosfera caldă, prietenoasă şi încurajatoare s-a transformat radical. A devenit electrizantă, vulcanică! Am ajuns înapoi la gară, unde stă lume masată pe o parte şi pe cealaltă. Lume multă, îmbulzeală. Strigă, bat în mantinelă, se aude sunet puternic de tobe. Încurajările sunt acum în ton continuu, nu răzleţ sau sacadat. Simt cum… da, simt cum, încet încet, parcă… îmi dau aripi.

Km 19.5
Să vezi că e pe bune asta cu aripile. Parcă nici piciorul nu mă mai doare, şi simt aşa… un imbold… pentru… SPRINT! Şi fără să stau pe gânduri, ca în imaginea cu Forrest Gump luând-o la fugă cu încetinitorul, pornesc în sprint. Îmi vine să chiui, şi o şi fac (nu tare, doar în interior). Serotonina e pompată la foc continuu, îmi întreb durerea din genunchi, care zice – hai, du-te, fă-ţi damblaua, eu revin mai încolo. Şi dă-i! Trec ca din puşcă pe lângă cei care m-au depăşit recent, pe lângă Fata Roşcata şi alţii mulţi. Parcă sunt concurenţi din ăia rămaşi cu un tur în urmă, la atletism. Ăsta e sentimentul, ăsta e runner’s rush! Mă uit la colegii de fugă cum se chinuiesc, cum se târâie spre finiş cu ultimele forţe, iar eu trec val-vârtej pe lângă ei fără efort – parcă zbor! Şi sunt mândru, triumfător. Hai, până la finiş!

Km 20.5
Aiurea. După ce am trecut de pod, de credeam că mai e un pic, mi-am dat seama instant de 2 lucruri: 1) că finişul nici nu se vede la capătul străzii luuungi care mi se desfăşura în faţa ochilor, şi 2) că nu mai e lume la mantinelă, atmosfera s-a liniştit dintr-o dată. Dacă ar fi fost în desene animate, fenomenul ar fi fost însoţit de un sunet descrescător de trompetă – niiio niio nio neeeo: m-am dezumflat. Energia s-a consumat, am revenit la ritmul molcom de dinainte – cu deosebirea că genunchiul nu mai durea aşa tare, doar că pentru prima dată mă simţeam un pic obosit.

Km 20.7
„Atenţie, maşină!”
Poftim?
Nişte bicilişti trec repede pe lângă mine, strigând atenţie maşină. Şi într-adevăr vine o maşină din spate, iar crainicul – pe care de-acum îl auzeam – anunţă că trece liderul cursei de maraton! Mă bate un gând fugar s-o rup din nou la fugă, să ajung înaintea lui, dar renunţ imediat la gândul penibilului situaţiei. Aşa că-l aplaud şi eu odată cu ceilalţi când trece printre noi ca o vijelie. În acelaşi timp, în faţă apare locul unde cei care aleargă maratonul complet fac cale-ntoarsă. Îi aşteaptă ÎNCĂ 21 de kilometri, cei pe care tocmai i-am parcurs. Aleargă încet, săracii, cam ca mine. Obosiţi, deh. Şi mai au încă pe-atât – numai gândul mă sleieşte. Deci Respect, cu R mare. Sunteţi niebuni.

Km 20.8
Băi da mai e mult? Unde e finişul ăla?

Km 20.9
Finiiişşş! – accelerez şi trec pe sub boltă cu capul înainte, ca la finalul curselor de viteză… ca să-mi dau seama că NU s-a terminat, nu e ăsta finişul, mai trebuie trecut prin clădirea muzeului transportului (!), pe covor roşu, iar finişul e în curte. Uff.

Km21
În faţa mea aleargă 3 surori medicale de la clubul de maraton din Kriens. De ceva vreme. Aş fi putut să le depăşesc, că mă mai ţin bojocii (e din nou lume multă, m-am reîncărcat cu energie), dar le-am lăsat să termine chiar înaintea mea. Ladies first.
Şi gata.

Km 21+
La carte zice că nu e bine să te opreşti după cursă, să mai fugi. Pas de mai fuge, dar am încercat să merg, să nu stau pe loc. E aglomerat însă, nu prea ai unde să te uci. Iau o bucată de banană, un pahar cu apă, văd oameni făcând stretching, mă opresc şi eu la un gard să fac – oops, am ameţit. Chiar că nu e bine să te opreşti. Senzaţia trece, o iau pe jos prin spate să mă întâlnesc cu R şi C, lucru care se întâmplă aproape miraculos în aglomeraţia de la finiş. Primesc un SMS cu timpul – mai bun decât mă aşteptam. Hai, îmbarcarea şi acas’!

P.S. 2 zile după abia am urcat scările, de genunchi. În a treia zi durerea a trecut, amintirea a rămas.