Senzaţii semimaratoniene – cursa

25 octombrie

Ne-am trezit la 5, să prindem trenul. În emailul cu instrucţiuni se spunea să mergem cu transportul în comun, că nu sunt locuri de parcare. Bineee… dar de ce aţi pus startul la 9 dimineaţa?!? Înţeleg vara, când e foarte cald la amiază, dar în 25 octombrie? R. zice că a fost şi la curse care încep la 7 dimineaţa. Oameni bolnavi…

90% din pasagerii trenului erau alergători, după vorbă, batoane energetice şi port. Noi am luat micul dejun format din Birchermüsli, banană şi suc de portocale. Prea mult suc de portocale. La 8 fără 10 am ajuns într-o Lucernă înnorată

dar cu potenţial de însorire

şi ne-am luat după valul de fugaci, spre doc, de unde ne-a luat o barcă

şi ne-a dus în zona de start peste lac – calea normală de acces peste pod fiind îngrădită pentru cursă. Oamenii deja se încălzeau pe malul lacului,

alţii umflau un balon, probabil pentru a survola traseul.

A propos de survolat traseul, iată-l mai jos foarte ilustrativ şi succint prezentat folosind Google Earth:

Şi acum că l-am văzut, să-l parcurgem, cam cum îmi aduc aminte că l-am simţit „live”.

Km 0
Pregătit în sunet de muzică la cazane,

startul s-a dat pe căprării, primii profesioniştii, apoi pe grupe în funcţie de timpul în care crezi că termini cursa: maraton 3.5 ore/semimaraton 1.5 ore, maraton 4 ore/semimaraton 2 ore, ş.a.m.d. Eu m-am pus fix la coadă, la maraton 5 ore/semimaraton 2.5 ore,

şi dacă ar mai fi fost o categorie, m-aş fi dus la aia, dar nu mai era, doar „schnuppermarathon”ul de 12.5km – şi m-am gândit, dacă mă depăşesc ăia, asta e, probabil că asta va însemna că nu-s în stare de semimaraton şi termin cu ei.

Aici se termină şi pozele, că am fugit fără aparat (deşi dup-aia m-am gândit că ar fi fost bine să-l iau), am vrut să fie o cursă „no frills”, fără nimic în plus. Am luat totuşi mp3playerul, pe care însă până la urmă nu l-am folosit, şi 2 genunchiere în buzunare, gândind aşa: fug normal, şi dacă încep genunchii să doară, pun genunchiera să mă ţină până la proxima linie de sosire. Pentru că medalii şi diplome se dau doar dacă treci una din liniile de sosire: 12.5km, 21km, 42km.

Aşieaaaa. R. s-a dus la grupa lui, eu am rămas la coadă, şi mi-am dat brusc seama că mi-am uitat pacemakerul (brăţara cu timpii intermediari) acasă. Mai sunt 15 minute până la start, şi-aşa m-aş plictisi, aşa că fuga la centrul logistic, caută standul, ia un nou pacemaker, montează-l la mână… şi dă-ţi seama că degeaba ai timpii, dacă n-ai ceas. Şi n-am ceas cu cronometru, aşa că fug în voia sorţii. Partea bună a fost că, până am rezolvat toate astea şi am scos convulsiv plasticul de la mână (normal că s-a luat greu jos, a trebuit să-l rup), deja se dădea startul.

Convoiul se urneşte, lumea merge în pas domol către linia de start, crainicul anunţă, printre strigăte de „häia zäme, machts guet” (haide, lume, succes) cine se prezintă la start – „acuum grupa de 4 ore / 2 oreeee, cu pacemakerii cutare şi cutare”. Ajunge la „4 ore jumate / 2 ore şi-un sfert”, lumea o ia la fugă, eu aştept cuminte, împreună cu alţi câţiva, chiar la linia de start, să zică şi de noi, ăştia cu 5/2:30. Nimic. Stau ce stau, lumea care o ia la fugă se subţiază, el nimic. Şi numai ce zice – „în 5 minute se va da startul la schnuppermarathon”. Shit! Tăntălăul a uitat să anunţe ultima grupă! Şi toţi au plecat! Repede după ei, să nu fug singur! Şi am pornit… încet.
„Nu te laşi dus de mulţime, indiferent ce s-ar întâmpla” – dictonul ăsta mi-l gravasem pe creier ca în piatră, aşa că, cu toată perspectiva de a fugi singur, nu m-am grăbit. Din fericire nu eram chiar singur, o dată cu mine au mai plecat câţiva oameni, dar foarte puţini. Ceea ce până la urmă a fost bine – aveam să aflu de la R., care pornise mai devreme, la grupa „2ore”, că acolo lumea s-a îmbulzit, a dat din coate – lucru care mi se pare complet absurd – doar nu credeau că o să câştige! Dar oamenii aveau timpi pe care voiau să-i scoată, şi nu voiau să facă nici un compromis. Asta vine în completarea observaţiei că oamenii ăştia îşi iau fuga în serios. Toţi îmbrăcaţi „profesional”, asortaţi, cu tricouri de fugă, pantaloni de fugă, feţe serioase, tot tip top. (S-or fi uitat cruciş la îmbrăcămintea mea probabil cea mai neasortată din toate cele vreo 7000, dar n-am observat.)

M-am luat după 3 băieţi care fugeau domol înaintea mea, şi după ce credeam că e o domnişoară roşcovană (de fapt era o copilă de vreo 13-14 ani), care păreau a avea un ritm similar. Am observat însă că băieţii se îndepărtau încet-încet, şi că sunt depăşit de alţi alergători. Eh, asta e. N-am accelerat, rămânând cu fata roşcata şi alte doamne (în majoritate) răzleţe.

Km 2
Mă-ntreb, dacă-mi păstrez ritmul, or fi oameni care să încetinească? Mă gândesc c-or fi destui care au pornit entuziast şi se moleşesc pe parcurs, ar trebui să-i depăşesc după ceva vreme. Măcar pe primii vreo 8 km, cât ştiu că pot duce ritmul.

Km 4
Am lăsat “centrul” în urmă, începe o uşoară pantă. Mă simt bine, ca şi la Silversterlauf, observ că la deal parcă merge mai uşor. Aud gâfâituri, lumea încetineşte. Cred că e cazul să-mi iau la revedere de la fata roşcata, o depăşesc.

Km 4.5
Primul stand cu apă. N-am nevoie deocamdată, mai mult mi-ar sălta prin stomac. În plus, sucul de portocale îmi vine înapoi – am băut prea mult şi prea acid. Dacă văd un stand cu banane, o să iau o bucată. Deocamdată mai fugim o ţâră, să merităm.

Km 5
Din nou o fanfară. Foarte frumos din partea lor că au venit, fanfare mai mici sau mai mari pe margine, cântând vesel, cam la fiecare kilometru, şi mai cu seamă la început de pantă. N-am nevoie de mp3 player, mereu se întâmplă ceva. Oameni pe margine, destul de mulţi şi pe traseu, nu numai la început, încurajează, bat din palme, “bravo”, “heia”, “supper”. Frumos.

Km 6
Semnul ăsta de metal cu un “6″ albastru pe un stâlp galben pare a fi pus acum. Or fi kilometrii parcurşi? Doar 6? Între timp am luat-o la vale, şi, interesant, la mine merge mai greu. Simt coborârea în genunchi, mi-e teamă să nu înceapă să doară. Cei pe care i-am depăşit la deal încep să treacă pe lângă mine. Doamne, fete, domni în vârstă. Drum bun, nu mă păcăliţi voi, ne vedem la viitoarea pantă.

Km 7
Suntem pe lângă lac. Dacă fuga nu ţi-a tăiat respiraţia, peisajul o face. Fug cu capul strâmb la stânga, nu mă mai satur să privesc lacul drept, lucios, impecabil, munţii albi de zăpadă care se văd în depărtare, petice de ceaţă de care soarele s-a debarasat deja.

Km 8
Tot pe lângă lac. Genunchii ţin, deocamdată, cu respiraţia nici o problemă. E bine. Şi e extraordinar de frumos. Mă uit la oamenii din jur şi observ că toţi aleargă concentraţi, uitându-se în faţa lor, în jos. Mă gândesc – “vă luaţi prea în serios”, şi sucesc din nou gâtul spre peisaj. Vreau să-l întipăresc pe retină, să rămână de rezervă pentru când vom părăsi malul.

Km 9
O fanfară de “Guggenmusiker” pestriţă şi veselă, ne-a încurajat înainte de o nouă pantă. Suntem tot pe lângă lac, dar am luat-o pe coastă, trecem pe lângă casele oamenilor din satele Elveţiei centrale (am ieşit de mult din oraş). Mesaje de încurajare pe cartoane şi cearşafuri, oameni ieşiţi la poartă sau coborâţi la drum, dacă au casa sus pe deal, copii blonzi întinzând pahare cu apă alergătorilor: “Wasssser, Waaasser”. Îi refuz cu un zâmbet politicos.

Km 10
Oare cât mai e până la sosirea la Schnuppermarathon? Încă mă simt bine, dar să nu zicem hop. Suntem tot lângă lac, deci înseamnă că mai e, mai mult decât credeam. N-am făcut nici măcar juma’ de semimaraton. Ar trebui să fie un prag psihologic. Între timp am depăşit o grămadă de oameni pe pantele de la lac, nu mă mai tem că ajung ultimul. Dar să vedem până unde ajung.

Km 11
Cred că lăsăm lacul în urmă, da, îl lăsăm, intrăm din nou pe străzile oraşului. Aaah, piatră cubică, nu-mi place deloc. Nici genunchiului stâng, care începe să doară. Nasol moment. Băi să vezi că din cauza pietrei cubice m-am făcut zob la crosul revelionului anul trecut – aici n-a fost o porţiune lungă, dar fix acolo a început să doară. Bine, am făcut 11km, mă apropii de limita personală (cel mai mult am fugit 12km la “antrenamente”, dar cu pauză la jumate).

Km 12
“Simt” apropierea de finişul maratonului mic. Genunchiul doare, şi o să doară tot mai rău. Şi, cum se întâmplă de obicei, necazul nu vine singur: simt o jenă în pantof. Băi şi a mers perfect până acum, foarte comod, nici nu mi-am simţit picioarele. Dar acum ceva roade în pantoful drept, în stânga-lateralul tălpii, la osul ăla proeminent de nu ştiu cum îi zice. Nu tare (încă), dar perceptibil, şi mai ales – imprevizibil, habar n-am cum va evolua, suntem deja pe tărâmuri neexplorate ale propriei fiziologii.

Încă nu m-am hotărât dacă mă opresc aici sau merg mai departe.

Reclame