– Bună ziua, unde aveţi cearşafuri simple, albe, cele mai ieftine?
– Aici.
– A, nu din acestea cu elastic, din alea normale, banale, drepte.
– A, din alea nu avem. Nu mai ţinem.
– Şi unde pot găsi?
– Doar în centru, în magazinele mari, poate mai au. Sau în centrele comerciale din afara oraşului.

Bună treabă. Una la mână, aşa se întâmplă dacă laşi pe ultima zi. A doua la mână, paradoxul ţărilor „dezvoltate” e că nu găseşti lucrurile cele mai simple. Oare ei din ce îşi fac bannere pentru meciurile de champions league?

Am luat până la urmă un cearşaf bej, cu elastic de pus în jurul saltelei, cu gândul „mai bine decât nimic”. Dar până am ajuns acasă hotărârea a fost luată: sacrific cearşaful alb, mai solid, neelastic, păstrat pentru oaspeţi, şi-l ţin pe ăstălaltul în loc.

Zis şi făcut. Până să mă apuc de treabă se făcu târziu. Întâi am vrut să le fac pe balcon, dar când am început să scutur sprayurile cu bilă făceau un zgomot infernal, aşa că am schimbat modificarea şi am mers afară, la pavilionul dintre blocuri. Doar că de acolo ne alungase administratorul data trecută, mi-era să nu se lase cu reclamaţii şi arest de data asta. Şi vedeam titlul din ziare: „derbedeu român prins în flagrant când încerca să vandalizeze bunul public”. Aşa se face că antrenamentul semimaratonian şi-a găsit o nouă utilitate – de-acum ştiam un traseu de jogging în pădurea din spatele blocurilor, parcă era un pod peste autostradă, trebuie să fie luminat, chiar unde încep boscheţii, departe de case. Ar trebui să nu fie nimeni pe-acolo la ora asta, şi aş putea zdrăngăni din sprayuri până sperii toţi şoarecii din tufişuri. Hai.
…
Tocmai m-am întors cu bannerele. Procedeul a decurs fără incidente, iar şpreiul albastru mi s-a terminat fix după ce a scris cu mari eforturi ultimul cuvânt.
Noapte bună şi – Allez Les Bleus! Les Bleus de Bărăgan.