Murphy

Abia când am parcat în singura baltă mare din parcare m-am gândit la Murphy şi legea lui. Interesant că declicul nu s-a produs mai devreme, când aproape de graniţă mi-am dat seama că am uitat paşaportul acasă. „De ieşit se iese uşor, dar la intrarea înapoi mai controlează”, zice L. „Şi ce-ţi fac, nu te lasă să intri?” „Nu. Trebuie să aştepţi până mă duc eu acasă, iau paşaportul, vin înapoi şi te culeg.” „Mhm. Încurajator, mai ales că va fi trecut de miezul nopţii.” Trecem, totuşi, că nu mai aveam timp de întoarcere. Ce-o fi o fi.

Nu m-am gândit la Murphy nici câteva minute mai târziu, când mi-am dat seama că am uitat şi aparatul foto acasă. După vreo 2 minute de căinare zgomotoasă m-am gândit – eh, lasă, abia pot trăi meciul mai intens, ce atâtea poze.

Blocajul în trafic de la intrarea în Stuttgart m-a îngrijorat puţin, am făcut o oră de la intrarea în oraş la stadion, dar am ajuns totuşi în parcarea imensă pe la 8 şi 25, deci bine. Am găsit desigur loc abia fix la capăt, şi am nimerit în respectiva baltă. Asta e, bine c-am găsit, repede îmbrăcarea cu haine mai groase, şi în marş forţat spre stadion.

Pe drum mă gândeam oare unde avem locuri, probabil între şvabi. Oare ne-or lăsa cu fanii Unirii dacă-i rugăm frumos? Surpriză, din câte se vede pe panoul de la intrare se pare că avem biletele lângă sectorul „oaspeţilor”, şi chiar îi aud strigând „U-ni-rea! U-ni-rea” în timp ce trecem pe lângă ei, aşa că Murphy trece în plan secund. Până aud un suporter ştutgartez care se grăbea în pas cu noi spre poarta de intrare zicând „să vezi că se face 2-0 până ajungem înăuntru”. Dar nu mă las descurajat, îi adresez vreo două de dulce în gând şi trec mai departe.

Avem într-adevăr biletele lângă sectorul Unirii, jos în „curbă”, dar suntem separaţi de un gang lat şi închis cu garduri, iar în jurul nostru e plin ochi de „roşii”. Mă duc să întreb dacă putem trece dincolo, cică nu pe aici pe jos, dar poate pe sus prin gang. Întorcându-mă să plec, mă uit cu coada ochiului la teren – la fix ca să văd golul. URALE în jurul meu. Deci, nu, aici nu e de stat. Hai, L., să încercăm să trecem. Urcăm, întrebăm pe nenea în canadiană neagră, zice să aşteptăm puţin că ne rezolvă. Ne uităm iar spre teren, ocazie mare Unirea. „UUUUUU”, stadionul. Cornerul rămâne fără rezultat, între timp vine nenea cu geacă neagră, ieşim în gang – urale. Haidi, băi…. da, nu poate fi altceva. 2-0. Şi Murphy revine cu un flash în prim-plan: ce a început rău are toate şansele să se termine şi mai rău. Mai rău de atât? Mă întreb în timp ce ne ţinem după steward şi 3 puşti ştutgartezi, despre care mă întreb în tăcere ce vor în sectorul românesc. Poate schimb de fulare? Nu apuc să duc a doua întrebare la capăt, că primesc răspunsul la prima. Se poate şi mai rău, după urale. 3-0. Mă uit la L. – „ce facem mergem acasă?” „n-am văzut nici unul din goluri!” zice L. mai mult ca pentru sine.

În sfârşit ajungem la sectorul românesc, golaş. Ne aşezăm lângă un tânăr cu fular albalbastru. Fac o grimasă de dezamăgire. Îmi răspunde la grimasă. Zice – aţi venit cu ghinion. Zic, nu, am venit cu noroc, că golurile s-au dat până să venim noi.

Mă uit în jur – vreo 30 de suporteri români, cu feţe cătrănite, toţi şezând, câţiva cu steaguri de-acum ţinute pe genunchi, unul singur cu şapcă veneţiană alb-albastră. Împrejurul lor, în picioare, fani ai… Stuttgartului.

Probabil au zis că n-are rost să ţină TOT sectorul gol, şi i-au mai lăsat înăuntru pe şestake, exact ca pe puştii cu care am intrat noi.

Atmosfera e deprimantă. Impresionant deprimantă – impresionant cum cântă peluza lui VfB,

deprimant cum stăm plouaţi fără să zicem un cuvânt. „Hai să cântăm”, îi zic relativ însufleţit vecinului, „dacă tot ne facem de râs să fie tacâmul complet.” Privirea lui îmi sugerează că nu pare a fi cea mai bună idee auzită săptămâna asta, probabil la concurenţă cu cea de a merge la meci.

Tăcem, aşadar, şi ne uităm cum „FAU – EF – BEEE” face „power play” ca la hochei (licenţă L.) la poarta lui Arlauskis, cea îndepărtată de noi. Lehmann se cam plicitseşte în faţa noastră, iar eu îi zic lui L. – nasol cu nemţii e că ăştia nu se opresc la 3-0, ca italienii sau francejii, ăştia merg pân’ la 12 dacă intră.

Din fericire nu mai intră, şi jocul începe să fie unul de uzură. După vreo 20 de minute îi zic vecinului – „vedeţi, am venit cu noroc, că n-am mai luat gol”. Nu pare a înţelege din prima, apoi nu pare a gusta gluma, dar într-un târziu zâmbeşte vag – „ai dreptate”. E afectat, îl las.
În stânga noastră, la capătul sectorului, vreo 5 români cu feţe mai borfăşeşti se agită cu un steag al Unirii. Mi-au atras atenţia când i-am auzit strigând spre noi: „Haai, băăă, strigaţi, România, Unirea! Strigaţi, ce staţi aşa?” („Le e frică, bă.”). Tonul e unul de reproş agresiv, şi mă gândesc trist că sunt 5 români pe stadion cu totul, şi ăia găsesc prilej de gâlceavă între ei. Puteau să spună încurajator „hai să cântăm”, sau să dea exemplu. Dar nu, au trebuit ei să fie ţâfnoşi. N-a strigat nimeni.

Adevărul e că nici n-am prea avut motive. În continuare, nici o ocazie la poarta „noastră” de aici. Ai noştri înoată, par toţi mult mai mici decât adversarii, iar cei care nu par mai mici (Mehmedovic şi Fernandes) par mult mai lenţi. Singur Brandan arată a fotbalist, acolo la el pe partea îndepărtată de noi.

N-am avut nici măcar ocazia vreunei poze cu ai noştri în atac – am vrut la un moment dat, dar până să scot telefonul (din lipsă de cameră), ei deja se îndepărtaseră.

Şi noi eram departe sufleteşte. Deh, mă gândeam, aşa e dacă n-ai „fani” adevăraţi, tradiţie, cântece. Dacă erau fanii Rapidului, şi 5 inşi să fi fost, acum se cânta. Asta e, mai învăţăm. Fanii Unirii au nevoie de motive. Aş fi vrut să dau un contraexemplu, dar chiar nu mi-a venit. Nu mi-a venit nici să scot bannerele. S-ar fi potrivit la început de meci, dar dacă am ajuns la scorul ăsta…

Au rămas cuminţi în pungă, mulţumite că la pauză era doar 3-0.

„După două reprize diametral opuse, Unirea a terminat la egalitate cu Stuttgart, 4-4”, îi recit lui L. un comentariu iluzoriu. Râdem. Vedem reluările la goluri – frumos golul lui Marica. Ghinionist al doilea, clar al treilea. N-ai ce să zici, sunt mult mai buni. Dintr-o dată diferenţa de valoare atât de bine camuflată în precedentele meciuri parcă a erupt în compensaţie. Acum să-l vedem pe Dan Petrescu, la înfrângere drastică e examenul de maturitate. „Antrenorii mari se cunosc la pauză şi la schimbări”. Oare ce le spune acum?

Intră echipele, L. se apucă să scrie un SMS, şi cum era el aşa concentrat – GOOOL!! „Ce? Ce? Scheisse, nici pe ăsta nu l-am văzut!”
„UR-ZI-CENI! UR-ZI-CENI! UR-ZI-CENI!” Vecinii mei au prins glas, şi urlăm cu toţii din toţi bojocii, fluturăm steaguri. E momentul nostru de glorie, vreo 20 secunde nu ne auzim decât noi pe stadion (sau aşa am impresia), după care începe peluza „FAU – EF – BE-EEE” (pe note are suna sol-sol-mii-iii). Mda. Oricum, a fost micheteau, chiar şi cele 20 de secunde. În sfârşit avem pentru ce trăi. Da, avem nevoie de un motiv ca să ne manifestăm, dar acum că băieţii ni l-au dat, îi răsplătim. Gata, scot un banner. Îl scot pe cel „cuminte”, cu „Hai Unirea! Respekt VfB”, mă duc jos şi stewarzii mă ajută să-l lipesc. Scot goarna, fularul, pălăriile tricolore – altă viaţă!

Cine a dat golul? Semedo, cel mai slab de pe teren! Dar – a fost acolo? A fost. Ur-zi-ceni! Mai strigăm din când în când. Nu atât de des pe cât am vrea noi – nici faze nu prea mai avem. Mai sunt câteva acţiuni cu potenţial de ocazii la poarta Stuttgartului (pentru noi tot aia îndepărtată, spre exasperarea teoretică a lui L. – teoretică pentru că preferăm să fie acolo ocaziile, înseamnă că sunt ale noastre.)

Sângele curge altfel prin vene la 3-1 decât la scor de neprezentare. Se cheamă că am jucat şi noi în meciul ăsta. Bilaşco câştigă TOATE „duelurile 1 la 1” pe teren, iar eu cu L. cântăm cât de tare putem „hai băieţii hai băieţii haideeee”. Am cântat doar noi amândoi până la final, căci nici vecinii, nici reproşarii de mai încolo nu ne-au ţinut isonul. Am trecut în revistă o parte din repertoriu: de la „Hai Uniiiirea hai Uniiiirea oleoleoleeee” la „pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor” (favoritul lui L.), iar ca bonus l-am învăţat „şi-aaaltă dată, şi-aaaaltă dată, ooooo s-o facem şimaişimailată.”

Nu prea am avut spaţiu fonic, pentru că peluza s-a oprit rar din cântat, şi ei erau mii. În total 37000 de spectatori, asta în condiţiile unei peluze demolate complet. Am mai scăpat câte-un „Haaaai bă Semeedo, auăleu ce slab i ăsta”, sau „fugi Varga! – ooooo”, sau „nu mai dribla, Apostol!”. Aşa, mai mult ca să ne încălzim. Şi ca să–i mai tachinăm pe vecinii noştri cu fulare roş-albe, să nu se simtă singuri. Reacţionau mai ales la cântecele noastre şi la suflatul în goarnă, întorcând miraţi-iritaţi capul. Altfel au fost foarte paşnici, am stat lângă ei şi n-am avut nici o problemă (mai arţăgoşi au fost românii cu „strigaţi bă”), ce m-a mirat e că pun foarte multă pasiune în fiecare fază a meciului. Chiar la 3-0 în prima repriză, îşi ieşeau din pepeni la fiecare fault acordat, huiduiau arbitrul de mama focului, iar când a căzut unul de-al nostru în careu, am auzit chiar un „Zigeuner!” strigat din spate, cu sensul de „trişorule”, probabil. Un adolescent tembel din faţa noastră, care stătea mai izolat de ceilalţi, cu mama lui cea blondă,

se agita, striga, dădea picioare în scaune la fiecare fault fluierat pentru ai noştri. Îmi venea să mă duc să-i dau o palmă după ceafă – „calmeaza-te, prostovane. E 3-0. Pentru voi.”

Cu toate astea luate în calcul, o repriză secundă mult mai plăcută. Am reuşit să „trăim meciul”. Cât de mult înseamnă chiar şi un fir subţirissim de speranţă! Am sperat la o minune, bineînţeles, şi în ciuda faptului că era clar că VfB a fost mult mai bună decât noi şi rezultatul e echitabil, am tresărit la fiecare început de fază de-a noastră.

Perspectiva unui miracol s-a diminuat cu timpul. Se vedea că ai noştri nu pot. O statistică mi s-a părut elocventă, Stuttgart a făcut 23 de faulturi, Unirea 15. Atitudine, agresivitate, grinta, dar exact invers faţă de cum ne-am fi aşteptat. Ai noştri au prins o zi execrabilă chiar la momentul neportivit, suprapusă peste o zi de graţie a lui VfB, aflată şi sub sindromul „primul meci cu noul antrenor”, când jucătorii vor să puncteze la prima impresie şi aleargă mâncând pământul. Le-a ieşit, inclusiv lui Marica – joc bunicel, gol important. L-a aplaudat tot stadionul la schimbare (inclusiv noi); comentatorul a strigat „Danke Cipriiii”, iar spectatorii au răspuns veseli – mi s-a părut că s-au bucurat sincer pentru el. Iar acel „Cipriii” sugerează că ar fi simpatizat. Frumos. Poate revine soarele şi pe strada lui.

Despre ceilalţi ai noştri, nu ne-au umplut de mândrie să dăm pe dinafară, dar de ruşinat, nu ne-am ruşinat cu ei. E un rezultat just, băieţii s-au străduit, şi asta e de respectat. Vorba lui L., „79 de minute le-am câştigat cu 1-0″ – nu sună aşa de rău” :). În repriza a doua, chiar l-au făcut uitat pe Murphy, al cărui spectru dominase până la pauză (până la urmă lovitura finală a lui Murphy, arestul la graniţă, nu s-a mai petrecut, astfel încât am ajuns târziu în noapte să transmit aceste).

Cel mai frumos moment al serii a venit după fluierul final. Împachetăm, dăm să plecăm, când arunc o privire spre teren şi mi se pare că văd o mişcare in grupul de „albaştri” de la centrul. Da, nu mă-nşel, cu Bilaşco-n frunte pornesc spre noi, încet, cu feţe triste, dar capul sus. Repede scot steagul cel mare, la timp pentru momentul când ne aplaudă.

Este imaginea cu care voi rămâne după acestă seară.

I-am aplaudat şi noi. Îmi pare rău că nu le-am strigat şi o încurajare, ceva, dar m-am emoţionat :), şi doar am ţinut steagul întins. Cred că au înţeles, chiar şi aşa fără cuvinte.

Şiaaaltă dată, şiaaaltă dată… vă aşteptăm prin apropiere la primăvară, băieţi, în Europa League. L. deja a învăţat cântecul.

Anunțuri

3 gânduri despre “Murphy

  1. aaaaa the unique explorish flavour :); asteptam vesti de la tine, eu nu am auzit decat scorul; cand au promovat in Liga A, eram in drum spre mare, focul de artificii a fost mai mare ca tot orasul la un loc, micul si prafuitul Urziceni; bunicii mei sunt din Giurgeni, la 58 de km, tot in Ialomita; oamenii de acolo merita o stea, nu o cometa :)

    Apreciază

  2. Pare-se ca Urziceni-ul iti datoreaza un cearceaf si cateva sedinte de relaxare pentru cate emotii ai avut pana ai ajuns la meci, la fata locului si la plecare:) Poate intreb ceva banal, dar ce inseamna VfB (de pe bannerul cu „Hai Unirea”)?

    Apreciază

  3. @illa: pana una alta, bune si cometele :)
    @alina: VfB=Verein für Bewegungsspiele, Club pentru Jocuri în Mişcare. În germană se pronunţă „fau ef be” şi e numele echipei din Stuttgart cu care au jucat urzicenii :).
    pe celalalt banner care nu se vede bine am scris „urziceni=brennessel-stadt, kann zwicken.” urziceni = oraşul urzicilor, poate pişca. dar la 3-0 ar fi râs de noi, aşa că nu l-am mai pus.

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s