8 ianuarie 2010

Recomandat de Lonely Planet ca un stop „obligatoriu” pentru majoritatea trekkerilor care străbat Cuba, mă aşteptam ca Viñales să fie un orăşel mic şi fermecător, gen Trinidad. Prima impresie n-a fost însă cine ştie ce. Case mici, înşirate pe marginea drumului, şi atât.

Am ajuns după 5 ore de la plecarea din Cabo San Antonio (cu tot cu oprirea la Don Robaina), aşa că prima grijă a fost să ne punem burta la cale. Am oprit pe margine şi am mers la singurul paladar prezent în această Biblie a Călătorului care este Planeta Singuratică, pe nume Casa del Don Tomas, unde am consumat meniul special al lui Don Tomas – orez cu ceva carnuri. A fost bun, mai ales cu inovatia mea cuburi de branza amestecate. Locul e o terasă tip „bombă”, nu rea dar cu foarte foarte multe muşte excepţional de enervante.

După burtă mai trebuiau rezolvaţi banii şi cazarea. Banii i-am schimbat la CADECA (Casa de Cambio) din oraş, şi apoi ne-am ocupat de cazare. Eram cam nehotărâţi şi obosiţi, nu aveam nimic aranjat. Sergio din Havana ne dăduse adresa unor prieteni de-ai lui, ne tot codeam dacă să mergem, că erau pe ceva stradă laterală.

Până la urmă am mers pe-acolo, dar am oprit la casa de lângă. Nu ştiu exact de ce. Era un om la poartă, A. s-a dus să vadă camerele, a zis că are numai una, dar ne-a recomandat casa lui Elio, prietenul lui Sergio.

A. s-a dus şi a văzut camerele, i-au plăcut, şi până la urmă am rămas, deşi the other A. ar fi preferat undeva mai în centru. Casa e renovată, proaspăt tencuită, camerele curăţele,

oamenii par mai înstăriţi decât media. Toată strada pare un fel de „Cartier Corneşti”, aproape de centru, cu case curăţele,

şi nelipsitele balansoare de la uşi.

Deşi camera e doar 25 de cuci, spre deosebire de Havana unde media e pe la 30-35. Până A.& A. se schimbau să ieşim, eu am stat de vorbă cu doamna, şi i-am zis într-o doară „salutări de la Sergio şi Miriam din Havana.” Reacţia ei m-a surprins – în loc să se bucure, faţa i-a devenit imobilă. „Ei v-au trimis?” „Păi… ne-au dat adresa, dar am venit mai mult din întâmplare, nu era nimic planificat.” A rămas la fel de serioasă şi s-a dus în faţă, să vorbească cu vecinul. Ulterior mi-a zis că trebuia să venim direct la ei. Aşa, ea trebuie să dea comision şi vecinului, şi lui Sergio. E foarte strict la ei cu comisioanele de referinţă, deşi nimeni n-are chef să le dea.

Am ieşit puţin să vedem oraşul, şi A., morocănos, a vrut să mergem cu maşina, deşi erau doar vreo 3 străzi până în piaţa cu iz medieval,

singurul loc care părea a merita pozat în acest oraş.

Mersul cu maşina s-a dovedit însă o idee salutară. Pentru că, plimbându-ne lela pe strada centrală, am intrat la o librărie-agenţie de voiaj (goală, cu ceva romane şi un raft cu cărţi propagandistice), unde am văzut însă poze cu valea Viñales, pe care o şi văzuserăm pe drum încoace. A. a zis să-ntreb când e lumină mai bună în vale, dimineaţa sau seara. „Seara…. şi dimineaţa.” „Hai să mergem”, a zis A. Să mergem la hotelul Jarmins, de unde se zicea în pliante că se vede frumos. Mai era un pic până la apusul soarelui, iar hotelul era la 5km – noroc că eram cu maşina, căci aparatele le lăsaserăm acasă. Fuga de le ia, şi dă-i pe deal în sus.

A meritat.