A. văzuse în Lonely Planeta că există o fermă de tabac mai deosebită lângă Pinar del Rio, aflată fix în drumul nostru de la Cabo San Antonio spre Viñales. Singurul proprietar de firmă în viaţă care mai are o marcă de ţigări cu numele lui, ferma Robaina. Voiam să mergem, plănuiam să-mi fac proviziile de tabac de acolo, să fie „original”.

Ajungem în zonă – în carte zicea că se face un drum de ţară la stânga, care trebuie urmat. Am văzut unul care părea, dar am trecut, că nu era nici un semn. Am oprit mai încolo şi am întrebat oamenii dintr-o staţie. Să întoarcem şi s-o luăm pe drumul ăla. Întoarcem, şi când ajungem în apropiere ne oprim în altă staţie, să fim siguri. Un biciclist îmbrăcat în roşu zice „vă duc eu”, şi o ia înainte. Ne luăm după el, şi după o maşină veche şi frumoasă. Pariu că merge tot acolo. Mergem ce mergem, drumul e bunicel la început, apoi tot mai greu, cu gropi şi şanţuri. La un moment dat maşina coteşte, biciclistul o ia înainte, noi după el. Drumul se înrăutăţeşte vizibil. Ajung să merg într-antâia. Până la urmă ajunem la nişte câmpuri ce par plantaţii, îngrădite cu plastic alb. Deci e bine. La un moment dat mi se pare că văd în dreapta un semn „welcome”, dar mai în fund. Mergem înainte şi ajungem la o casă în faţa căreia snt parcate 2 maşini. „Aici e”, zice biciclistul. Nu prea avem unde parca, dar ne face loc pe tarla, în spatele celorlalte maşini, care snt în curte.

„Sigur e aici?”, îl întreb. „Da”. A. & A. au fost sceptici din timpul drumului şi mârâie a ţeapă, eu, uitându-mă la celelalte 2 maşini clar turistice, zic împăciuitor – „să-i dăm o şansă”.

Iese un individ din casă, zice într-o engleză fluentă „bine aţi venit la ferma Robaina, vă rog să mă scuzaţi şi să aşteptaţi 5 minute, până termin cu grupul pe care îl am, apoi mă ocup de voi, bine?” „Bine.” „Mergeţi cu ei – biciclistul şi încă unul – în spate să vă arate până una alta cum se fac trabucele. Mergem.

În spate e o şură, intrăm, e un stand cu nişte poze despre creşterea tutunului. „Aici se ţine tutunul la uscat”. „Dar nu e fir de tutun, unde e?” „Păi acum creşte, mai încolo îl recoltăm”. Se aşează la o masă şi învârte un trabuc. Se pricepe. La sfârşit zice – „asta e aşa, rapid, nu e profi, dar ca idee.”

Ieşim. Deja am şi eu un sentiment puternic că e ţeapă. Ajungem din nou în faţa casei, şi din fericire omul încă n-a ieşit. Dacă ar fi ieşit, poate mi-ar fi fost ruşine, dar aşa întreb: „mergem?”. „Mergem.” Le dau câte un peso la biciclist şi la trabucător, mormăi ceva că „vrem să ajungem la Vinales pe lumină”, şi întreb pe unde ieşim. Biciclistul se oferă să ne scoată.

Cum mergem noi aşa în spatele lui, gândul deja cuibărit de mult se manifestă: „mergem să vedem ce era cu semnul ăla?” Ajungem în dreptul lui. „Hai,”, zice A. Biciclistul o luase înainte, eu virez stânga şi aşa intrăm, prin spate, în adevărata plantaţie de tutun Robaina. Un om ne arată unde să parcăm, cu coada ochiului vedem şi maşina cea frumoasă de care ne pierduserăm.

Omul ne spune şi el bunvenit pe plantaţia Robaina, dar pe el îl credem. Ne spune că ne va face un tur şi ne costă 2 cuci de persoană. I-am zis de „cealaltă plantaţie”, şi a dat din cap a lehamite – părea obişnuit cu vestea. Aşa că domnul Ivan

ne-a făcut un tur „profesionist”. Primul stop, în… şură, dar de data asta aveau tutun la uscat.

Care uscat e o treabă complicată, în nişte saci speciali, care se umezesc dacă temperatura sare de 37 de grade, şi se schimbă. Era şi un nene care ne-a arătat cum se învârte un trabuc cu adevărat. Era foarte bătrân şi îi lipsea un deget. Mi-a fost ruşine să-i fac poză, şi nici A. n-a făcut, aşa că nu avem dovada. Sunt 3 feluri de frunze de tutun, recoltate de pe aceeaşi plantă, dar au destinaţii diferite: conţinut, prindere şi înveliş. După învârtire, trabucul e pus într-o presă de lemn pentru a primi forma finală.

Ne-am dus apoi la plantaţia propriu-zisă, cea înconjurată cu garduri albe,

unde Ivan ne-a explicat cum stă treaba cu tutunul cubanez, considerat cel mai bun din lume.

Întrebat care e diferenţa dintre mărci, de ce unele snt mai bune ca altele, ne-a spus că diferenţa vine din sol. Planta e peste tot aceeaşi (!), un soi special rezistent la boli. Solul face diferenţa între Cohiba (cică cea mai bună marcă), Robaina, Montecristo, Romeo y Julieta şi celelalte. Am aflat de asemenea că multe plantaţii sunt private (!), doar că proprietarii sunt obligaţi să vândă cam 90% la stat, care plăteşte foarte prost. Restul, pentru uz intern, plus ce mai scapă „la negru”.

Alejandro Robaina, 83 de ani, e descendentul unei familii spaniole care a venit la sfârşitul secolului 19 în Cuba pentru a planta tutun. Când am ajuns noi, se odihnea, dar altfel e foarte activ. A întreprins o grămadă de călătorii de promovare a trabucelor lui, şi a primit de asemenea o grămadă de vizite de la personalităţi, cubaneze şi străine (Gerard Depardieu a lăsat o impresie puternică – „omul ăla face de toate, MULT – mănâncă, bea, fumează. Savurează viaţa”). Momentele astea sunt strânse în cărţi, reviste şi 2 albume pe o masă, la care ne-am uitat în încheiere.

De menţionat ar mai fi că domnul Robaina îşi învârte singur trabucele, de 70 de ani. Şi fumează câteva pe zi. Şi că n-a pus în viaţa lui ţigară „normală” în gură. E un meseriash.

Am lăsat adevărata plantaţie Robaina în urmă şi ne-am continuat drumul, FĂRĂ a cumpăra ţigări – nu au voie să vândă! Se vând doar în magazinele oficiale din Havana.

În încheiere, ţineţi minte: doar când treceţi pe sub acest semn

sunteţi unde trebuie.