Deci in sfarsit. Un coleg m-a dus acasa in miez de noapte, ca sa constat cand m-am dat jos din masina ca am uitat cheile de la casa. Foarte simplu, in loc sa le las in buzunar la geaca, le-am lasat in ghiozdan, o rutina in general acceptata, doar ca fiind foarte tarziu n-am mai carat si ghiozdanul acasa. NOROC ca nu a apucat sa plece colegul de unde m-a lasat, si a putut sa-mi dea cheia lui sa pot intra inapoi in cladire, care se incuie noaptea. Altfel nu-mi puteam recupera cheile si trebuia sa dorm afara, in zapada. Ar fi fost pacat, ca maine e o zi importanta. De asemenea noroc ca am gasit un taximetrist care tocmai trecea pe-acolo sa ma duca inapoi (cale de 8km) sa iau cheile, si inapoi – altfel as fi asteptat in frig pana sa vina unul chemat prin telefon.
Baftos, n’est-ce pas?
…
Chiar ma gandeam din cand in cand cu bucurie ca nu s-a mai intamplat de mult asa ceva. Am surprins chiar uneori un gand fugar cum ca poate chiar am scapat de sindrom.
…
Ninge.
…
Observ din nou ca mersul in spate in masina nu ma mai lasa indiferent ca pe vremuri, mi-e putin rau. Dar mai e un pic si ajungem. Noroc.