Împreună cu Vesuvio şi (mai ales) Krakatoa, Eyjafjallajökull mi se pare unul din cele mai inspirate nume pentru un vulcan supărat. Aţi pronunţat vreodată numele întreg, sau aţi citit doar „Ei…vulcanul ăla islandez”? Ey-ja-fjalla-jö-kull. Meseriaş nume.

Am văzut aşadar imagini de genul ăsta cu Eyjafjallajökull (sursa – fox news)

seara pe internet, şi am citit că se anulează zboruri, aşa că am sunat la compania aeriană şi au zis că zborul e programat. Buun. Printez cărţile de îmbarcare, şi la culcare.

A doua zi dimineaţă, la 6 ne înfiinţăm la aeroport. Mă uit pe ecran…

cursa anulată. Uff. Văd o coadă luungă,

mă aşez, dar între timp apar nişte oameni „oficiali” în uniformă, întreb, răspund – „mergeţi acasă, cursa e anulată”.

Mda. Nu m-a surprins, da’ am sperat că poate totuşi. Hai repede să vedem dacă putem lua bilete de tren. Ghişeul se deschide la 7 fără 10, cu 10 minute înainte de ora de deschidere (!), sunt vreo 5 în faţa noastră, care stau cam o juma’ de oră – toţi vor cu trenul, şi nu sunt locuri.

Îmi amintesc desigur cum am fost la un pas să iau bilete de tren pentru excursie, dar apoi m-am hotărât la avion, că era mai ieftin (!). Tren avem doar mâine, nu e bine. Mai rămâne o opţiune – cu maşina. Ei nu snt prea entuziaşti, aşa că trebuie să scot asul din mânecă – divulg ce trebuia să fie surpriză, că vine şi M., de la Bucureşti, aşa că lumea se mobilizează, doar că… aseară apăruse o lumină galbenă în bordul maşinii, care zicea „urgent la mecanic”. Uff. Mă duc urgent la mecanicul din sat, las maşina, vin acasă, dorm un pic, aşteptând telefonul mecanicului. Care nu mai vine. Sun – zice că imediat. În sfârşit, pe la 11 sună, zice că snt ceva erori, le poate repara până la 3. Mă arăt dezamăgit, că vrem să plecăm… zice „a, păi puteţi pleca, nu e vreo problemă mare, putem face şi dup-aia.” Bun atunci, plecăm.

La Bucureşti, M. e în stand-by, cursa e întârziată.

Drumul e mai liber decât mă aşteptam, mergem întins, oprim doar pentru benzină (imediat după plecare, că am plecat fără), în rest şoseaua destul de liberă, merg nu exagerat de repede, dar suficient cât să-i depăşesc pe cei de pe prima bandă. Chiar într-o astfel de depăşire, văd maşină de poliţie în spate, cu girofar pus. Accelerez să-l depăşesc pe unu’ şi mă bag în faţa lui, să treacă ei. Trec, dar trag pe dreapta în faţa mea. Brusc pe geam apare scris „Gendarmerie nationale, suivez-moi”. Shit. Merde, adică. Sper ca nu e vorba de mine merg înceet, dar ei nu se depărtează, şi nu intră nimeni între noi, mai mult, oamenii depăşindu-ne. La o ieşire de pe autostradă, îmi fac semn – e clar. Ieşim, oprim, 45 euroi amenda, pentru 150km-h pe unde era voie numai cu 130. În sinea mea – în Elveţia erau vreo 180 de euro pentru aşa ofensă, dar tac chitic, zic „dezolé”, plătesc. Băieţii snt ok altfel. Dar – la întoarcere tre’ sa ies prin statia de péage (plată) a autostrăzii si sa intru la loc, că n-aveam pe unde în rest. Pac încă 16 EUR.

Apoi am mers cu multă grijă cu 7kmh peste limită (toate antiradarele din maşină, electronice şi umane, funcţionând la capacitate), până la intrarea în Paris. Unde ni se înfundă brusc. Pe „boulevard periferique” nu se trece. Nu numai blocaj, dar blocaj şi haos. Maşini încercând să treacă din toate părţile, claxoane… senzaţie familiar bucureşteană. Am ajuns şi fix la 7 seara, oră de vârf… şi am aflat ulterior că era şi SNCF-ul în grevă! Până la urmă, după o oră, am făcut şi ultimii 4km şi am ajuns. Cazarea la un hostel în Montmartre, zis Montclair, pe o stradă destul de dubioasă, dar nu găsesc parcare. Întreb Jane, care zice 2 străzi mai încolo. Găsesc, intru, un individ în salopetă face semn unde să parchez. Întreb cât costă – 35 de euro pe 24h. Uou. Simt o ţeapă. Da’ zic să merg întâi la hostel, să întreb acolo. Întreb, fata zice că e destul de dubios să parchezi pe stradă, chiar dacă găseşti loc. Sunt nişte parcări subterane în zonă, da’ scumpe. Asta e, mă gândesc, costă parcarea mai mult decât cazarea. Ciudat e că păstrează şi cheia, chiar după ce am plătit (!). Întreb, îmi zic că asta e politica firmei, că parchează maşini una în faţa celeilalte, să le poată scoate. Da’ a mea e ultima. Indiferent. Nu prea am de ales, las maşina şi sper să fie în regulă. Hostelul e curat, arată mai neprietenos pe dinafară că îl renovează; camera e nici mare, dar nici mică, şi curată.

Dar nu stăm mult în ea – dacă tot sntem în Montmartre, şi tot mai e lumină, hai în sus

spre Sacre Coeur.