6 Octombrie 2010

Trezirea la 5 dimineaţa, a doua zi consecutiv – doar sunt în vacanţă. „Fata din Baden” sugerase ieri să vorbesc cu şoferul cursei Prizren-Tirana, să mă lase la intersecţia cu drumul Tirana-Shkodra, ca să nu mai intru în Tirana, şi găsesc acolo ceva furgon. Zis şi făcut, mă urc în autocar.

Nu peste mult timp ieşim din Kosovo, din nou fără probleme la graniţă. Uitându-mă în urmă, îmi aduc aminte de ce au zis atât Teuta şi Edona, cât şi un coleg de la Ohrid – Kosovo e mai „capitalist” decât Albania. Din două motive – unul că a făcut parte din Yugoslavia, unde chiar dacă era o zonă mai săracă, nu avea mănuşa de fier a la Enver Hoxha de beregată. Al doilea – în 1999, 10000 de kosovari au fost daţi afară din structurile de stat de către regimul Milosevic – aceştia n-au avut încotro şi s-au „refugiat” în sectorul privat – care astăzi le prinde bine.

Asta pe de o parte. Pe de alta, din ce spuneau ei e un capitalism sălbatic, corupt, cu toate problemele pe care le cunoaştem şi noi.

A propos de problemele pe care le cunoaştem şi noi, la un moment dat am ajuns pe un drum neasfalat, cu multe gropi. Mi-am dat în curând seama că era un ocoliş făcut din cauza lucrărilor la autostradă, pe care am şi intrat după o scurtă navigare (aproape la propriu) printr-o imensă baltă.

Vremea – senzaţională, în continuare.

Prin locurile astea deluros-muntoase, o autostradă nu e treabă simplă, dar oamenii lucrează.

Pe când şi la noi viaducte din astea, pe Bucureşti-Braşov? La gândul ăsta m-am enervat, şi am adormit.

M-am trezit când şoferul m-a mişcat – „Shkodër?”
„Po!” Mă dau repede jos, uitându-mă în jur să nu uit ceva în grabă. Era o intersecţie în mijlocul câmpului, dar nu departe era un furgon. „Shkodër?” întreb. „Yo„, adică „nu”, şi-mi arată peste o platformă de pietriş, unde se vedeau alte microbuze.

Din fericire nu mai plouă, fuga încolo, şi într-adevăr unul mergea la Shkodra. Iniţial a vrut să mai aştepte, să se umple, dar apoi s-a plictisit şi a plecat în trombă. După alt pui de somn, m-am trezit la trecerea peste o apă mare, ce arăta a inundaţie iminentă.

Şi-am ajuns din nou la Shkodër. În drum de la staţia de autobuz la hotel am pozat nişte antene pe bloc,

intrat într-un supermarket să iau nişte apă pentru drum,

şi am văzut şi moscheea verde pe un fundal de nori parcă pictaţi.

În faţa marelui hotel Rozafa (un fel de hotel Ceahlăul în Piatra Neamţ sau Hotel Moldova în Iaşi, dar mai dărăpănat) e un centru de informaţii turistice, intru să întreb cum ajung în Muntenegru. E abia 11 dimineaţa, a durat drumul 5 ore, dar plecând la 6 n-am sentimentul că am pierdut o zi degeaba. Fata de la informaţii îmi spune că este un autobuz la 2 până la Ulcinj. „Abia la 2?”… În gând fac deja planul să dau o fugă până la castelul Rozafa şi la lac, dar parcă totuşi aş pleca mai repede. În acest timp, un domn grăsun cu părul alb mă ochise de afară, intră după mine şi zice ceva. Fata, cu o mină cam rece, zice că da, domnul m-ar duce pentru 20 de euro cu taxiul.

Îi zic – „10 euro şi toţi Lecii care mi-au rămas” – îi arăt, sunt vreo 800 de leci, cam 5 euro). „Bine.”
„Aşteptaţi să-mi iau bagajul.”

La hotel mă aştepta bagajul în bună regulă, cumătrul Arjen mirându-se pe unde am fost de când nu ne-am văzut. Ehei.

Mă schimb şi plecăm. Drumul duce pe la fortăreaţă,

având astfel ocazia să văd şi zona pe care (n-)am văzut-o decât noaptea. Ruinele arată bine, care ajungeţi cred că merită o plimbare, mai ales că nu par deloc valorificate turistic.

Trecem un pod de lemn, foarte simpatic, şi observ cu bucurie că pare a se însenina.

După cum se şi vede, taxiul e un mercedes mare, crem, din 1986. Conversaţia cu şoferul a fost într-un fel de italiană, pentru că a lucrat la un patron italian („om de toată isprava”). „Problem”, şi „piove molto” sunt cuvintele cele mai des folosite. Cred că de cel puţin 20 de ori. Şi nu e de mirare – „problem” descrie situaţia economiei albaneze, dar şi pericolul inundaţiilor – suntem la întâlnirea a 3 râuri, şi a plouat zdravăn în ultimele săptămâni, apele au şi ieşit din matcă pe alocuri.

La celălalt capăt al podului e cartierul ţigănesc – senzaţie familiară.

Stând de vorbă, timpul până la graniţa muntenegreană a trecut repede. Din păcate, n-am apucat să văd lacul Shkodra, pentru care venisem de fapt – asta e, nu le poţi avea pe toate.

Cum ne apropiem de graniţă cerul se întunecă şi începe să stropească. Printre stropi avem surpriza să trecem graniţa însoţiţi de un escadron localnic fără paşaport:

Cum am intrat în Muntenegru, am dat peste un… munte negru.

Care a dispărut însă rapid într-un nor,

care nor s-a vărsat pe noi.

„Bar, trenta euro„, zice amicul de la volan (al cărui nume din păcate nu l-am reţinut), arătând 30 din mâini, apoi spre sine şi spre mine. Bar e următorul oraş în sus pe coasta muntenegreană, şi cred că are dreptate. Plouă cu spume, n-o să am ce face la Ulcinj pe vremea asta. Au un oraş vechi, dar… va rămâne nevizitat. „20 de euro şi lecii până la Bar”, zic. „Ok.”

Aşa că la intersecţia unde un drum o ia în jos spre Ulcinj şi celălalt în sus pe coastă,

o luăm la dreapta, spre Nord.

Şi, minune – nici nu s-au uscat bine picăturile pe geam,

când ajungem să vedem Bar-ul în depărtare, pare în soare!

Şoferul mai încearcă o variantă – „40 euro, Budva”. Dar soarele mă încurajează: „mulţumesc, dar rămân la Bar.”
„No problem.”