Blonda m-a agăţat de cum am coborât din autocar. Vorbea cu mine într-o germano-engleză, eu răspundeam în sârbă – că deh, cine-i jmeker. M-am dus cu ea din prima – la 10 euro, ce să mai negociez? În plus, nici nu păreau a fi prea multe oferte, se apropia înserarea.

Pe drum de la autogară la casa ei (cale de vreo 5 minute) a încercat să ghicească de unde sunt, fără succes. Ca şi la Budva, casa e de fapt o vilă în plină expansiune, mai mult ca sigur în scop turistic. Totul nou, curat. Camera mică, baia pe hol, vecini nemţi şi albanezi. A strâmbat abia perceptibil din sprâncene când a zis „albanezi”, dar eu nu am avut nici o emoţie – hehe, ce ştii tu tanti de unde vine călătorul. Lăsat bagajul şi plecat imediat spre oraş – aveam un apus de prins.

Herţegul Nou e în pantă, autogara şi casa lui tanti cea blondă fiind în partea de sus a oraşului – perfect pentru gustul sindromului King Kong, care a avut astfel acces la punctul cel mai înalt de observaţie din prima, şi la momentul oportun. Pentru că la câteva minute de casă se situează fortăreaţa Kanli Kula, (poreclită instant canicula), ridicată de turci, aflată în bună stare, cu o scenă tronând în mijloc – aşa spectacole să tot vezi, mai ales seara.

În cetate era un număr impresionant de turişti: 1. Eu. Am plătit intrarea vreo 2 euroi, şi dă-i şi cutreieră. Pe sub ziduri, în faţă marea,

în stânga soarele abia mai atingea un munte şi nişte nori,

în timp ce în dreapta cerul se pregătea

să ia foc.

În termeni panoramici, cam aşa.

De fapt, dacă tot suntem la termenii panoramici, asta ar fi o vedere extralargă chiar din vârful cetăţii, cuprinzând golful Kotor în stânga,

aceasta de la marginea zidurilor, cu ceva din oraş,

iar pe asta o pun doar pentru modelul deosebit de nori.

Între timp, au fost prestate şi poze individuale, ca de exemplu la ceriul în flăcări,

la cetate-nori-baia lui Kotor,

din nou la ceriul în flăcări,

şi şot ata

(zău dacă ştiu pe care s-o aleg).

Apoi am zis hai să facem şi cu oraşul – în faţă oraşul vechi,

la stânga oraşul nou.

Însă după fix această poză

aproape am strigat la mine: OPREŞTE-TE! AJUNGE, NU MAI FACI NICI O POZĂ! Păi care ne-a fost înţelegerea? Una pentru aducere aminte, restul savuraţie.

Aşa că mă opresc din pozat, chiar când trece o barcă extraordinar de pitorească prin faţa mea. Strâng din dinţi şi NU pozez. (paranteză: singurul motiv pentru care ştiu că a trecut o barcă e că mi-am notat faza. Altfel, scena am uitat-o demult, nici nu mai ştiu ce fel de barcă era şi pe unde a trecut. Trebuie să fi fost frumos… dar am uitat. Aşa e când nu faci poze…)

Am stat aşa minute bune, uitându-mă în zare în toate părţile şi meditând la viaţă, univers şi toate cele. Şi-am zis – „uite dom’le că se poate şi fără pozaaaaaaaah, nu se poate. S-au aprins luminile… asta trebuie imortalizat.” Zis şi făcut. În faţă,

şi la stânga.

Dar atât – câte una pentru posteritate, gata. Gata… mai cu seamă dat fiind că paznicul cetăţii mi-a pus în vedere că se închide. Văzusem oricum ce era de văzut, aşa că am luat-o-n jos, lucea far blând.

Până am ajuns într-una din pieţele centrale, cea din partea superioară a oraşului, foarte aglomerată,

se întunecase de-a binelea. Şi era abia ora şapte, cum se vedea pe turnul cu ceas ochit încă de sus de pe ziduri şi găsit mai jos.

Pe sub care am trecut

spre piaţa centrală din oraşul de jos.

Privind înapoi, turnul cu ceas construit de veneţieni, dacănumănşel, se vede mai frumos încadrat.

Mă încearcă o foame, dar întâi se cuvine s-o luăm

la nimereală

pe străduţe,

să simţim oraşul. Aşa am ajuns şi la a sa poartă de jos,

de unde am încercat ceva panorame nocturne

cu timpi lungi de expunere, că am putut sprijini camera de zid.

După care, din nou în sus

pe alt drum, rătăcind pe supt bolţi,

am ajuns prin altă parte la turnul cu ceas – nici nu se făcuse ora opt.

Am trecut din nou

pe sub el,

spre piaţa acum aproape totalmente pustie. Dacă tot aveam de unde alege, am ales această masă aici sus,

de unde se vedea piaţa în dreapta

şi turnul în stânga.

Pariu că vara aici nu găseşti loc.

Restaurantul în cauză e unul din puţinele la care poţi servi mâncare locală (!), în rest toate terasele alea sunt pizzerii! Ce atâtea piţerii? Eu voiam pieşte, dom’le, că cică e bun în zonă. Am mâncat până la urmă calmari (sau sepii? sau e acelaşi lucru? le-ncurc) umpluţi cu chestii,

grei, da’ buni. Şi ieftini, vreo 8 euroi.

L-am întrebat pe domnul cum de e aşa pustiu – „s-a terminat sezonul, nu mai vine NIMENI.”
„Vara ce turişti vin?”
„În majoritate sârbi, dar şi ceva nemţi, şi englezi.”
„Şi localnicii, nu ies seara?”
„Nu. Nu vin aproape niciodată în oraşul vechi, dacă ies undeva cu vreo ocazie merg în alt oraş, nu aici. Asta înseamnă să ‘ieşi’, să ieşi din oraş.”
„Vara ţineţi deschis?”
„Depinde de cum merge. S-ar putea să fie ceva, s-ar putea să n-aibă rost.”
„Şi ce faceţi iarna, ce lucraţi?”
„Nimic. Trăim din agoniseala de peste vară.”

I-am urat succes, şi-am păşit pentru ultima oară pe sub turn,

pe deal în sus,

până în prima piaţă, unde se aprinseseră ceva lumini albastre spectaculoase în biserică (mai spectaculoase decât au ieşit în poză).

Aveam chef de un desert, şi 3 terase goale-goluţe îmi stăteau la dispoziţie. Aş fi vrut ceva local, dar erau chestii foarte dulci, baclavale, kataif, nu prea-mi plac. M-am oprit la una din terase care avea nişte deserturi creative, şi în denumire şi în aspect. Am ales unul care avea fructe şi suna fain, ca să mă plesnesc peste frunte când mi l-a adus: îngheţată! Uitasem complet că pe mie abia pare a-mi trece durerea de gât…

Am mâncat o parte din desert, cu mare grijă, deşi eram conştient că nu trebuia. Într-adevăr nu trebuia, mi-a încetinit refacerea, după cum aveam să constat, în ciuda aspirinei executate prompt după ce am ajuns acasă la tanti cea blondă.