14 octombrie 2010

Avionul e-abia pe la trei, aşa că de dimineaţă mă mobilizez să văd totuşi acest oraş şi ziua. Vremea nu pare prea încântată de idee – plouă. Las bagajul la hotel şi o iau în jos pe zona pietonală. Vremea nu e prea prietenoasă, dar îmi place cum luceşte pavajul (de curăţenie, între altele!)

E luni, puţina lume de pe stradă,

îşi vede preocupată de treabă – din nou acel sentiment interesant, nu e o atmosferă ”de vacanţă”, şi totuşi conştientizez foarte clar că sunt în vacanţă, în contrast cu aceşti oameni.

Altfel, prin centrul Belgradului găseşti şi zone care ”aduc” bine a Bucureşti gri,

dar eu mă afund printre blocuri şi paşii mă poartă fără să vreau înapoi la strada Skadarska,

ocazie cu care îi fac câteva poze şi pe ziuă – abia acum observ pereţii pictaţi dinjosul străzii.

Merg fără o ţintă precisă, ţin doar direcţia aproximativă către Kalemegdan, vrau să văd fortăreaţa la lumina zilei. Între timp însă mi-e foame, ar merge un burek de adio, chiar văd o pekara cu firmă strălucitoare la colţul de peste drum… dar până să ajung acolo dau peste o coadă

care îmi aduce aminte de vremuri de mult apuse: o coadă la… pâine. E o pekara mai modestă, pe „stil vechi”, fără beculeţe şi brizbrizuri

dar mă gândesc – nu stau oamenii aceştia, foarte evident localnici, la coadă aici degeaba. Nu mai suntem pe vremea când lumea stătea la coadă că nu se găsea pâine, acum probabil se stă pentru că pâinea e probabil ieftină şi bună. Aşa că mă aşez şi eu la coadă „în rând cu lumea”. Savurez această senzaţie, de a fi amestecat cu populaţia locală, de a mânca ce mănâncă ei, de unde mănâncă ei. În plus mai e şi decorul, care îmi dă un sentiment duios şi dureros familiar. Totul culminează însă cu mirosul, mmmm, miros de pâine proaspătă, rumenă, caldă.

Tanti care serveşte e „ca pe la noi”,

parcă un pic mai amabilă. Iau un burek cu brânză, preferatul meu (jedna sirnica, molim) şi un iaurt. Le iau cu mine, cu gândul să le mănânc pe o bancă în centru, dar n-a fost o idee bună – când ajung acolo plouă din nou, parcă mai tare.

Resemnat, le mănânc în picioare, sub o terasă, privind la lume, după care merg până la capătul străzii, la râu

şi la zidurile cetăţii,

acum complet pustii.

Doar două ţipenii de om în toată piaţa, ei doi şi-o umbrelă.

Mă-ntorc pe la tunurile din faţa zidurilor, pe care nici nu le văzusem pe întuneric,

şi ies prin poarta cetăţii,

şi prin poarta Serbiei.