29 ianuarie 2011

Nu m-am uitat de mult la patinaj, de pe când era Pluşenko „tânăr” – nu mai am răbdare la televizor. Nu mai ştiu nici cine sunt campionii, am pierdut gustul acestui sport – sunt aşadar curios să văd cum mi se va părea „live”.

Merg cu trenul – biletul pentru campionatul european de patinaj include și transportul feroviar până la destinaţie. La Berna e soare în piața gării,

pe care o traversez

pentru a astepta tramvaiul 9 în stație.

Care 9 nu prea arată a tramvai,

e un autobuz probabil cu funcţie de linie suplimentară – mă urc. Înăuntru este lume, dar nu exagerat de înghesuit –

se pare că un campionat european de patinaj nu e de fotbal. Sau or fi deja toți la fața locului? Proba liberă feminin a început la 1, e 2 fără 5 când ajung în fața arenei Postfinance, ”sala polivalenta”.

La taraba de la intrare sunt fulare de hochei – bănuiesc că aici e fieful lui SC Bern, echipă de mare tradiție hocheistică locală.

Înainte de a intra în sală mă abat pe la cortul de alături, unde am ocazia să văd expus ”echipamentul” de patinaj artistic pentru prima dată de aproape. Atât îmbrăcămintea,

cât și încălțările.

Patinele par a fi cum erau ale noastre când eram copii, înainte de era Roces/Roxa, doar că au zimții parcă mai mari.

Căciuli și alte minuni nu mă interesează, am pozat doar pentru că mi-a plăcut efectul oglinzii,

şi merg să caut intrarea în sală. Poarta numărul D dă chiar în spatele omului cu macaraua,

care urmărește atent pe monitor o patinatoare aflată în stare de grație.

A sărit foarte bine,

n-a căzut deloc, și s-a bucurat cu pumnul strâns la final, ca un fotbalist.

Între timp, eu arunc o privire cuprinzătoare în sală –

e aproape plină, deși e probabil abia prima sau a doua grupă valorică. Îmi caut locul – rândul 27, sectorul F constat că e tocmai la cucurigu,

lângă bannerele fanilor,

de să mă ia amețeala, nu alta (tribuna e destul de abruptă).

Chiar în spatele meu, sub acoperiș, ni se arată cine e șeful aici: hocheiul, mai precis „urşii” din Berna.

(ursul e animalul-emblemă al oraşului, conform legendei încă de la înfiinţare – marchizul care a fondat oraşul în 1191 se zice că l-a numit după primul animal răpus în vânătoarea de pe viitorul teritoriu al oraşului – un urs. În germană urs se zice „Bär”, pronunţat „ber”, cu „e” mai deschis decât la noi în „bere”, care se zice că a dat şi numele capitalei elveţiene – Bern.)

Fusesem avertizat de telespectatori de acasă că în sală e un frig de crapă ghetele, și într-adevăr, nu se simte mare diferență față de afară, parcă e chiar mai frig. Lumea se înfofolește cu păturile maro primite de la organizatori, și cu ce batic a mai găsit pe-acasă.

Îmi găsesc locul, care era ocupat de un steag italian, cu scuzele de rigoare mă aşez, şi zic așa: fac nişte poze acum, când e grupa valorică „inferioară”, ca să reglez setările, să nu ratez pozele cu fetele „importante”. La început le-am fotografiat mai mult în săritură,

încercând diverse setări pe cameră,

dar am ajuns la concluzia că nu prea are rost: după capul meu, pentru a „îngheţa” imaginea îmi trebuia un timp de expunere foarte mic (cam o miime de secundă, ideal şi mai mic), iar pentru a face poze clare o deschidere de f 1/8 – rezultând în poze foarte întunecate. (nici azi nu ştiu exact ce înseamnă acel f1/8, nu pot „vizualiza” şi deci înţelege, tot ce ştiu e că la setarea cu pricina ies pozele mai clare :)). Am dat ISO maxim – dar la ISO 1600, că mai mult nu poate camera, pozele ies pixelate, cu mult „zgomot”. În plus, pe micul ecran al camerei nici nu se prea vede dacă ies clare, de multe ori induce în eroare. Aşa că am renunţat după o vreme la sărituri şi chiar la piruete

(se învârteau prea repede :)) şi am trecut la poze mai „uşoare”, adică ori pe loc

ori când treceau în diverse cumpene

prin faţa mea.

Timpul a trecut pe nesimţite. E frig, dar m-am înfofolit bine, cu 4 straturi, mănuşi, căciulă, tot tacâmul. Mă gândesc la fete, cum s-or fi simţind. La încălzire văd că poartă nişte bluze peste costum,

iar în timpul concursului sigur uită de frig.

Îmi place patinajul la faţa locului chiar mai mult decât la televizor, e mai „uman”. Parcă simţi mai bine dimensiunea umană a performanţei lor, am simţit că e un „sport”, nu un show. Interesant concept, dacă stai să te gândeşti. Parcă nici un alt sport olimpic nu are în structura lui o latură „artistică” atât de sofisticată. În primul rând că totul e pe muzică, apoi oamenii au paşi de dans obligatorii, se punctează impresia artistică, au costume fistichii, cu brizbrizuri. La televizor mi se părea parcă prea mult show.

La faţa locului însă, se simte „sportul”. N-am avut deloc impresia că particip la un spectacol de revistă, ci la o întrecere sportivă, cu efort, sudoare şi durere înnobilatoare, cu toată gama de emoţii şi adrenalină dată doar de sport (şi nu de showurile „profesioniste”, după părerea mea). Împreună cu cei zece mii de spectatori din bătrânul congelator „Postfinance Arena” am perceput muzica şi paietele doar ca un adaos la spectacol, fără a fi însă supărător, fără a distrage atenţia de la esenţial – eram la o întrecere sportivă.

Muzica se aude din boxele de sub monitorul oficial,

foarte clar, fără distorsiuni, ca la concert :), şi e muzică de calitate – foarte agreabil.

Spectatorii, bine înfofoliţi,

dar veseli şi vopsiţi.

Hop, am văzut şi steagul României,

din păcate nu voi putea să stau să-l văd şi pe al nostru pui de dac Zoltan Kelemen, ce va concura în prima (în ordine cronologică) grupă de start. Ce dacă e ultima valorică, pentru noi subiectiv în istorie va rămâne că Zoli a fost „în prima grupă” ;). Mi-ar fi plăcut să agit din nou steagul cu Hagi şi să pun Pălăria Tricoloră la treabă, dar – nu le putem avea pe toate.

Revenind la fete, mă trezeşte din reverie erupţia sălii, cu agitaţie de steaguri:

S-a anunţat o concurentă din Elveţia. Nu poate fi Sarah Meier, că ea e pe locul 3 după programul scurt, după cum aflasem de pe site, trebuie să fie alta. E Romy Bühler, şi mă hotărăsc brusc că ea va fi exemplul filmat pentru acest reportaj. Până să scot aparatul cel mic, a şi început, dar n-am pierdut mare lucru. Iată cum s-a văzut un exerciţiu de patinaj de la cucurigu, de unde stăteam eu, urmată de secvenţe cu ce se întâmplă prin sală în timpul în care nu se văd imagini la televizor:

Şi da, îţi vine să baţi din palme pe ritmul muzicii :). După elveţiancă mai vin două fete, şi apoi au făcut pauză pentru refacerea gheţii. Întâi manual,

apoi maşinist.

Urmează a treia grupă cronologică, a doua valorică – înseamnă că ce am văzut până acum era din grupa a doua. E bine, nu-mi pare rău că am pierdut prima grupă (ultima valorică), pentru că una la mână fata noastră nici nu s-a calificat, şi a doua la picioare încep să simt frigul, în ciuda pregătirii temeinice – când şezi o oră la zero grade (nu cred că sunt mai multe), frigul îşi face loc prin haine. Dar venind mai târziu estimez că şansele mele de a îngheţa de scaun se reduc.

În spatele meu, italianul care aşternuse steagul pe locul meu când am ajuns, dă semne de agitaţie: această grupă începe cu o italiancă, Florentina Marchei. Pune steagul lângă mine (îi zisesem de la început că n-am nimic împotrivă).

Şi începe. De la prima săritură – „Oooooh”, face tribuna, în frunte cu italianul nostru. A căzut Florentina, drept în fund, chiar în faţa noastră. Cumpenele sunt frumoase,

dar la sărituri mai are ezitări.

Dacă stau să mă gândesc, toate au căzut până acum. Poate cu excepţia primei, şi parcă a mai fost o fată care n-a căzut, cea în portocaliu pe care am tot pozat-o drept „cobai” pentru setări (şi ca atare n-am fost atent la ce a făcut de fapt – vezi, ăsta e dezavantajul fotografului, mă întreb dacă Gabriela Arsenie & co. îşi aduc aminte ceva din meciuri). Dar parcă şi fata în portocaliu a ratat nişte sărituri, făcute simplu în loc de dubu sau triplu.

Un moment emoţionant s-a petrecut după ce o fată a căzut a doua oară, şi rău, împrăştiată pe toată lungimea pe jos. S-a ridicat cu greu, şi a făcut câţiva paşi ezitanţi. Sala, care încremenise în momentul de linişte de după „Oooo”-ul care însoţea fiecare căzătură, s-a trezit dintr-o dată şi toţi, ca unul, au început să aplaude şi să strige a încurajare – hai, nu te lăsa! Mi s-a făcut gol în stomac şi ud în colţul ochilor. Ce ţi-e şi cu emoţiile colective… Fata a iuţit ritmul şi şi-a terminat exerciţiul, cu o săritură reuşită.

Săracile fete. Fiind în sală, simţi căzăturile altfel decât la televizor. Parcă se şi aude un „buf”, se văd vânătăile înflorite pe coapse… E mai impresionant, parcă eşti mai aproape de sportiv la ‘j de metri în înaltul tribunei decât de la cei 2-3 metri din faţa ecranului TV, cu prim-plan cu tot.

„Ei, probabil că diferenţa la căzături se va vedea în prima grupă valorică”, mi-am zis. Până atunci, să ne mai jucăm un pic. În mod rarisim mi-am adus aminte să iau şi binoclul cu mine. E un binoclu mic şi simplu, dar care se poate regla pe fiecare tub în parte, şi care îmi demonstrează din păcate că nu văd la fel de bine cu ambii ochi. Sau e stricat binoclul. Sper că e stricat binoclul, dar cred că sper degeaba. Oricum, nu prea-mi place cu binoclul, parcă ameţesc, e mai rău ca la filmele în 3D. Dar… ce-ar fi să încerc o poză prin binoclu, oare iese?

Cea de mai jos chiar  îmi place cum a ieşit.

Am încercat ulterior cu binoclul ŞI cu zoom-ul pus la aparat – dar n-am reuşit să prind ceva decent. Dezamăgirea a fost însă alungată de o altă idee: cum ar fi un film? Zis şi făcut – şi aşa a ieşit probabil cel mai artistic film pe care l-am făcut vreodată. Cannes, dom’le, Cannes. Fără să vreau, bineînţeles :):

Din această grupă a doua ar mai fi de menţionat franţuzoaica, de la care mă aşteptam la o performanţă „power” tip Surya Bonaly. N-a fost însă aşa, punctul ei forte fiind graţia,

nu tehnica – exact invers faţă de Surya (la vremea ei ţineam cu Surya şi cu Elvis Stojko, hehe). Din păcate, tehnica a trădat-o, aterizând şi ea prompt în fund.

Cu acestea, oameni buni, ne pregătim de lucruri serioase – ultima grupă valorică! Nu cunosc nici un nume, în afară de Sarah Meier, de care am citit ieri pe site.

Fac câteva poze la încălzire, dar nu prea ies, şi iau o hotărâre revoluţionară: gata, nu mai fac nici o fotografie. Nici una. De la pozat nici n-am fost atent când le-au prezentat pe primele fete, nu ştiu care-i cine. Eei, aşa nu merge. Voi fi foarte atent la ce fac fetele, acesta e patinaj de clasă mondială, pentru asta am venit aici.

Hotărârea mea durează exact cât exerciţiul Kseniei Makarova, prima de pe listă. Îmi zic – hai să nu cădem în extremisme, fii rezonabil, Gogule. O poză de căciulă merge, cum iese, aşa iese, apoi eşti atent la exerciţiu. La Ksenia n-am avut timp decât de poza de final,

la celelalte nu m-am ţinut în totalitate de „poza şi concurenta”, de exemplu la Carolina Kostner („Vai Carooo!” strigă italianul din spatele meu şi cu mulţi alţii din tribună) m-am lăsat furat de o săritură

şi de o piruetă,

dar apoi din fericire m-am potolit. Caro a căzut cred chiar după săritura de mai sus, spre dezamăgirea asistenţei italiene, pentru că în rest făcuse foarte bine.

Astfel, favorită rămâne Kiira Korpi din Finlanda, aflată pe locul 1 după programul scurt. „Kiira rules”, zice tribuna,

şi nu-i contrazic – e o blondă superbă (cel puţin de la distanţa asta, cu zumul din dotare şi pixelarea inevitabilă).

Şi ea m-a păcălit cu o săritură

dar apoi m-am potolit şi m-am mărginit la cumpene. Kiira din păcate cade zdravăn chiar la prima săritură (cea din poză); exerciţiul curge apoi frumos,

dar ce folos…

Urmează georgianca Elene Gedevanishvili (gata, cu ea ţin, pe lângă că are un nume foarte simpatic e şi „buturuga mică”, din toate punctele de vedere. Mică dar voinică, cu un exerciţiu curat,

cu foarte multe sărituri reuşite – până spre final, când a zbârcit-o şi ea, cred că la penultima săritură. Nici nu ştiu dacă era necesară, la cât sărise până atunci, dar – cine ştie, poate mai trebuia un Tulup, acolo, şi asta a fost. (nu deosebesc săriturile între ele, doar pe Axel îl recunosc, din care reuşise fata chiar un triplu, din câte mi-am dat eu seama).

La suedeză la început te induce în eroare coafura stil „Roxette” (deh, suedezii), dar şi ea e foarte frumoasă.

Sare invers, dar foarte bine. Foarte bine! Programul merge şnur, cred că mai e un minut, când… nu-mi vine să cred. Un „Oooo” puternic din sală urmează căzăturii stupide, din mers! Lângă mantinelă, era în mişcare, nu piruetă, nu săritură, doar o schimbare de direcţie şi – buf! S-a împiedicat! Se vede pe faţa ei (nu se vede din înaltul tribunei, dar se simte) cum a afectat-o – mai are o săritură, pe care o bâlbâie, şi termină exerciţiul la vreo 2 secunde după ce s-a terminat muzica. E dărâmată.

Şi are de ce – aterizează abia pe locul 6.

Observ cu mirare că pe primul loc e Carolina Kostner, italianca pe care mi-o aduc aminte pe jos – dar într-adevăr, toate fetele au căzut! Urmează momentul culminant – reprezentanta gazdelor, Sarah Meier, e ultima pe foaia de concurs.

Ei, haida de. Ar fi prea scenariu de film – să câştige eroina locală, ultima în concurs. E pe locul 3 după programul scurt – nu ştiam că elveţienii au aşa patinatori buni, dar nu cred că va câştiga. Oare anume au lăsat-o ultima, pentru efect? Cred că mai degrabă i-au făcut un deserviciu. Dar nu, îmi aduc aminte că se trage la sorţi ordinea – ăsta a fost norocul ei.

Sarah saraca intră pe gheaţă la încălzire, lumea în delir.

Începe exerciţiul,

prima săritură… o combinaţie de triplu ceva cu dublu ceva, aterizată bine. Sala erupe din toate încheieturile de-acum dezmorţite – nimănui nu-i mai e frig. În acel moment mi-a fost clar: nu are cum să nu cadă. Dacă spectatorii fac aşa la fiecare săritură, n-o să fie multe – e imposibil să te concentrezi cu acel vacarm stând să erupă exact când te aştepţi.

Vine şi a doua săritură, din nou o combinaţie, din nou aterizează bine! Cu aceleaşi urale din toţi decibelii. Îmi vine să le zic „potoliţi-vă, oameni buni, că nenorociţi copila!”, dar cine să m-audă?

De la a patra săritură reuşită mi-a încolţit gândul – oare să fie această Sarah Meier din categoria selectă a acelor oameni care se concentrează mai bine sub presiune? Care dau randament maxim atunci când au mulţimile la spate? O fi Sarah din tagma celor pe care „îi poartă mulţimea spre victorie”, sentiment de care am auzit doar din povestirile unor fotbalişti? Nici după a şasea săritură (a şasea? nu le mai ţin numărul) nu îndrăznesc să mă gândesc cum ar fi, urmăresc exerciţiul cu sufletul la gură – deja m-a impresionat profund atâta putere de concentrare.

Izbucneşte în plâns încă din „poza de final” după exerciţiul executat perfect – nici nu apucă să se adune corpul când emoţia ţâşneşte la suprafaţă. „Ştie”, mă gândesc, şi la fel gândesc şi cei 10000 de foşti zgribuliţi din tribune – nu are cum să nu câştige.

Ca – în – filme. Regizor american să fi fost, nu cred că ar fi îndrăznit să scrie un asemenea scenariu – „prea clişeu”.

Aşteptăm notele, şi rămân cu gura căscată când se afişează: văd „locul 2”, şi nu înţeleg. Cum, locul 2? Nu se poate aşa ceva. Şi tribuna e un pic nedumerită, până când crainicul anunţă punctajul final. Nu ştiu ce a fost cu acel loc 2 afişat, dar „la total”, Sarah Meier este pe locul 1, medalie de aur!

Delir. Pe bancă,

şi în tribune.

Şi emoţie, tone de emoţie.

Doar un copil la două scaune de mine, venit cu tatăl lui (care a filmat tot) pare a nu fi impresionat – îmi aduc aminte de acest sentiment, când vezi, copil fiind, oameni mari emoţionaţi până la lacrimi îţi închipui că eşti „cool” dacă faci pe nepăsătorul. Cred că e o reacţie instinctivă, e una din puţinele ocazii când îi vezi pe adulţi mai vulnerabili decât tine. Şi tatăl lui e vulnerabil – „C’est formidable, qu’est-ce qu’elle a fait, c’est fantastique, cette emotion. Bravo Sarah!”

Bravo Sarah într-adevăr! I se iau interviuri, şi spune cum înainte de a intra pe gheaţă i-a zis crainicului „cred c-o să mor.”

„Am avut nişte emoţii fantastice, o presiune aproape insuportabilă, fiind ultima, ştiind care e situaţia în concurs, cu atâta lume, aici acasă… Am crezut că mor. Nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat, e ca într-un film.”

A fost, într-adevăr, un scenariu de „viaţa bate filmul”, scris de cineva, acolo sus, pentru Sarah Meier, la ultimul ei concurs din carieră (da, la început am crezut că n-am înţeles bine, dar într-adevăr – s-a retras, are 26 de ani).

Am stat şi la festivitatea de premiere,

să-i mai aud o dată pe oameni strigând – de data asta am şi filmat, pentru atmosferă. Interesant că întâi a intrat locul 1, apoi locul 2 şi 3 – mă aşteptam invers.

Cu imaginile celor 3 graţii

în minte

am părăsit congelatorul (afară era mai cald! poate şi din cauză că bătea soarele), am încălecat pe-un autobuz pe care scria „skating family”, care a oprit la un moment dat chiar în dreptul parlamentului, în faţa căruia era amenajat un… patinoar :)

şi care autobuz NU m-a dus la gară, aşa cum speram, ci m-a lăsat undeva în oraş,

de unde m-am descurcat pe jos până la gară, unde am încălecat pe-o şa (de tren), şi… gata.

–––––––
poveste apărută, al vremea ei, pe sportibus.ro