În cele 22 de ore avute la dispoziţie în Milano (inclusiv orele de somn), am reţinut cum vestita gară monumentală parcă e şi mai înaltă decât mi-o aduceam eu aminte,

în care m-au năpădit oareşce plăcute amintiri de pe când eram noi tineri şi flămânzi.

Seara, în drum spre hotel de la restaurantul La Scaletta (recomand, e dosit într-o curte după o poartă ruginită şi are foile de meniu puse în cărţi vechi, diferite pentru fiecare), mi-a plăcut acest pod,

care cică în trecut separa „oraşul” de „suburbie”, care era praf, dar acum a devenit centru urban de design avangardist (de reţinut convertirea).

A doua zi gazda noastră a avut o idee deosebită, să întrerupă programul „de lucru” pentru o oră, în care am fost să vizităm Cina cea de Taină a lui Da Vinci. Foarte frumos. N-am făcut poze înăuntru, doar în afară la biserica Santa Maria delle Grazie.

Pictura, săraca, e într-o stare destul de precară, în ciuda renovării, dar abia acum am aflat de ce: nu e frescă, deci pictată pe peretele ud să „stea” vopseaua, ci e pictată pe peretele uscat, ca un tablou normal, în tempera. Astfel nea Leonardo n-a fost nevoit să picteze repede, dintr-o tuşă, ci şi-a luat timp, a revenit asupra caracterelor, a retuşat. Din păcate, curând pictura a început să se degradeze, fiind renovată de multe ori în cursul secolelor. Dar câte n-a văzut ea, chiar şi aşa renovată… în 1799, soldaţii lui Napoleon şi-au făcut tabără în încăpere; ulterior pe la 1800 toamna încăperea a fost folosită drept depozit. În ’43 a fost bombardată, a căzut un perete, iar pictura a stat în aer liber o vreme. Te ia ameţeala când vezi pozele. Ce chestie, cum oamenii acum 100 de ani, de exemplu, nu preţuiau chestiile astea. Chiar mai puţin, probabil, decât la anii 1500, când a fost pictată (mai precis, 1495-98). Am avut ulterior o discutie cu J. pe tema asta.

Abia renovarea din 1999 a cojit toate straturile renovărilor anterioare şi a lăsat doar ce a pus Da Vinci – chiar dacă arată mai rău, măcar sunt culorile şi trăsăturile aproape de original.

Audioghidul ne-a povestit mai multe despre tablou, nu mai ştiu tot şi nici nu mai zic, doar că e important pentru că surprinde foarte detaliat şi „viu” emoţia umană pe chipurile apostolilor, emoţii cu care ne putem identifica şi azi. Momentul ales de Leonardo pentru a fi ilustrat nu e, ca la multe alte icoane, momentul demascării lui Iuda, ci momentul anterior, când anunţă „unul din voi mă va trăda azi”. Reacţia la această propoziţie e surprinsă în scenă. Daţi clic pentru a face poza mare:

Sursa – Wikipedia.

Aici găsiţi o versiune de înaltă rezoluţie pe care o puteţi mări să vedeţi stadiul în detaliu.

Mie mi-a plăcut cum a redat lumina, peretele din dreapta (cum te uiţi) e mai deschis decât cel din stânga – pentru că aşa bate soarele de afară, chiar dacă nu se vede.

Ca toţi vizitatorii, am acordat o atenţie mult mai mică picturii de pe partea cealaltă a încăperii, cu Răstignirea, executată tot în perioada aceea, de Giovanni Donato da Montofarno (n-am auzit până acum de el), în stil frescă – păstrată mult mai bine.

Interesant e că Leonardo a adăugat aici nişte siluete – ale familiei care a „comandat” opera, dar şi ele s-au stricat datorită tehnicii „pe uscat”.