După mâncare vrem să tranşăm problema camerei foto – în tot ghinionul şi-un noroc, măcar suntem în paradisul cumpărăturilor de electronice, ar trebui să găsim camere foto mai ieftine decât în alte părţi, şi da, vrem să ne luăm, nu vrem să ne lăsăm învinşi de hoţi.

Încă de aseară îi povestisem lui A. despre noul Nikon D7000, ultima şi cea mai bună generaţie de aparate pentru amatori, ne uitaserăm şi la nişte analize pe net, iar locul unde e cel mai probabil s-o cercetăm este Mong Kok. Deja ştiu drumul, întâi ajungem pe Nathan Road,

apoi cu metroul 3 staţii, şi hai să dăm clasicul tur al magazinelor. Întrebăm preţul, dar surpriză – la un calcul nu iese mai ieftin decât în State, nici măcar mai ieftin decât în anumite ţări europene (nu România, la noi snt mai scumpe). Hmm. Mai întrebăm, cam aceleaşi preţuri peste tot. Întrebăm şi cât discount ne dau dacă luăm două – nu cine ştie ce.

Hai totuşi să ne uităm puţin la ele, zicem să ne aducă una. Altă surpriză – cutia nu e sigilată, e desfăcută. Suntem chiar la magazinul de unde am luat eu obiectivul acum două zile, au preţurile cele mai bune, dar nu suntem prea încântaţi de desigilare, în plus garanţia e doar locală – dacă se strică acasă, ce ne facem? Mai ales aşa, desigilat, de unde să ştim noi că e nou?

Ne mai plimbăm un pic, dar nu prea mult – peste tot aceeaşi poveste – cutii desfăcute, garanţie locală, preţuri nu foarte bune. Nu suntem nici unul hotărât, până la urmă A. zice – eu mai stau o tură. Şi eu.

Ne urcăm înapoi în metrou şi mergem pe insulă – A. propune să mergem în Soho, că e frumos – un cartier pe care n-apucasem să-l văd alaltăieri, se potriveşte la fix. În Soho se poate ajunge de pe bulevardul principal pe un trotuar suspendat continuat cu o scară rulantă.

Soho e două străzi pline cu baruri vestice şi restaurante de toate felurile. În ghid zice să nu ratezi o bere la unul din pub-urile englezeşti, şi nu ratăm – într-adevăr, atmosfera e plăcută. „Cartierul Soho e frumos în oricare oraş ar fi”, zice A., şi îi dau dreptate. Nu arhitectural neapărat, dar ca atmosferă, e foarte relaxat, prietenos, internaţional.

După ce ne bem berea mergem la hotel să ne îmbrăcăm, că se făcu frig. Înainte de a ieşi înapoi urcăm la ultimul etaj, pentru nişte poze cu oraşul

şi piscina.

Se vede foarte frumos de sus.

Pentru cină mergem tot în Soho,

dăm o tură, până la urmă tragem la un restaurant cu bucătărie Sichuan (cel roşu, pe stânga),

cu mâncare foarte iute, de care ne povestea mereu C., entuziasmat (a prins gustul iuţelilor). Iute, într-adevăr, dar cu multă grijă să ocolesc bucăţile de ardei iute, şi cu multă apă şi orez neutralizant am reuşit s-o dovedesc.

După cină, îndreptându-ne spre cartierul Law Kwai Fung, vedem un semn „foot massage” – masaj la picioare. Mergem? zice A. Ăăă… ok… bănuiesc că trebuie făcută şi asta o dată. A. a fost mai des în Asia, şi de fiecare dată îşi duce picioarele la masat – eftin şi bun, aşa că hai. Intrăm, şi am vrea să ieşim; miroase a… picioare. Dar rămânem, ne aşează în câte un fotoliu, şi dă-i. Mie mi-era nuştiucum, mi-era să nu mă doară şi/sau gădile. A făcut ambele, dar suportabil – spre distragerea atenţiei era emisiunea lui Bear Grylls pe ecranele TV, a ajutat.
Într-adevăr, parcă ai mersul mai uşor după.

Seara s-a terminat într-un bar din cartierul Lan Kwai Fung, unde n-am remarcat mare lucru în afară de trei dame de companie asiatice frumoase însoţind doi biznismeni cu feţe palide (de fapt roşii de la alcool).

Seara de fapt nu s-a terminat în bar, ci pe internet – la hotel am intrat pe site-urile cu review-uri de camere.