Ţepuşa

se află pe un mic deal, de la baza căruia poţi urca cu un microbuz. Aştept o vreme acolo, maşina urmează să vină peste 15 minute. N-am răbdare (nu-mi place să aştept fără am nimic de făcut), întreb portarul cât e până sus, zice 5-10 minute. Păi pentru 5 minute? Hai, pe jos. Într-adevăr, nu e departe deloc, ajung rapid la bază.

A.&A. ar fi trebuit să ajungă, ce-o fi cu ei? Sun, nu răspunde. Insist – degeaba. Trimit SMS cu instrucţiuni – dar nu sunt sigur că ajunge.

Într-un târziu sună A. – nu găsiseră drumul de la staţia de metrou, nu primiseră apelurile mele. Dar – din fericire ajung la timp pentru vizită, coşmelia închide la 10. E vreo 9, timp berechet să urcăm.

Priveliştea de sus e… anticlimactică. Petronaşii se văd într-o rână, nu se vede pasarela.

Pozele de noapte oricum nu prea ies cu aparatul cel mic,

aşa că terminăm destul de repede vizita. King Kong s-a simţit bine, oricum. Coborâm pe lângă telefonul-bombă,

care din fericire nu explodează, şi luăm un taxi spre restaurantul pe care l-a găsti A. în Lonely Planeta. Bijan se numeşte,

iar mâncarea de tip malaysian (un pic „fusion” asiatic) a fost delicioasă.

Singurul lucru pe care nu l-am putut mânca a fost prăjitura cu durian – un fruct colţos, asemănător cu nuca de cocos, teoretic apetisant, dar care are un miros urât, de ţi se întoarce stomacul pe dos. Gustul din păcate n-a putut fi despărţit de miros.

De la Bijan o luăm pe jos, ajungând rapid pe o „stradă cu baruri”,

un fel de Law Kwai Fung din Hong Kong, dar parcă mai spaţios şi relaxat, mai degrabă un fel de Virginia Highlands din Atlanta. Sau… stradă cu terase din Bucureşti, dacă e să te iei după cabluri.

Urcăm la etajul unui bar, cu vedere asupra străzii,

pentru a savura o bere, respectiv un cocktail de fructe exotice (pentru noi, „locale” pentru ei)

în seara caldă şi plăcută.

Mi-am dat seama că văzusem această stradă în prima peregrinare nocturnă, adică aseară, după ce am ajuns, aşa că o luăm pe jos până la mine la hostel. Trecem şi pe lângă un stand cu durian – aşa arată.

A.&A. pleacă cu un teksi la hotel,

iar eu ca de obicei fac rondul de seară / noapte, pe străzi

din care intri în complexe de baruri şi restaurante.

Nu stau însă, mă întorc în strada principală, pe lângă un bar cu muzică live şi pe sub stropi grei de ploaie – care însă trec repede. Constat cu amuzament că strada principală are un nume nostim – şi, dacă stau să mă gândesc, privind un pic lucrurile din perspectivă, detaşat de evenimentele recente mai puţin plăcute – am avut, totuşi, bulan să ajung aici.