Fântâna Prosperităţii nu e departe de hotel, o găsesc între nişte blocuri înalte,

cei patru străjeri

ai roţii.

Fântâna în sine e în afara orelor de program o chestie mică şi rotundă, în jurul căreia trebuie să te învârţi de 3 ori în jurul acelor de ceasornic atingând apa cu mâna.

La început am zis că e o prostie, dar până la urmă… când eşti la Roma, faci ca romanii, când eşti la Singapore… te învârţi.

Se pare că seara se dă mai multă apă, punând impresionanta instalaţie în valoare, dar eu n-am timp, aşa că-mi iau la revedere şi o apuc rătăcind printre blocuri, încercând să găsesc drumul înapoi dar nereuşind, mai degrabă ies în partea cealaltă.

Reuşesc să vorbesc cu A. la telefon, s-au odihnit un pic, şi ne dăm întâlnire la roata cea mare.

După o luptă scurtă dar intensă între sindromul King Kong şi vertij, KK a învins, ne urcăm în roată, care se află chiar vizavi de nişte clădiri foarte ciudate, aflate în construcţie, şi care îmi aduc aminte de cei doi peşti periculoşi din Ice Age 2, care voiau să-l halească pe mamutul prin apă.

Intrăm în clădire

şi cu emoţia anticipaţiei luăm loc în nacelă.

Roata morii se-nvârteşte ţac………ţac………………ţac……………. foarte încet, astfel încât avem timp să admirăm pe îndelete ţevăria şi să ne obişnuim treptat cu luarea în înălţime. (A. nu are nici o treabă, dar A. şi cu mine suntem mai nevricoşi la dinastea). Din fericire nu mai plouă, mai sunt stropi pe geam, dar se vede totuşi destul de bine.

Rotind privirea de la stânga la dreapta, vedem cei doi peşti,

portul,

zona din spatele „peştilor” care după cum arată pare „răpită mării”,

şi, în sfârşit, ajungem sus, în vârful celei mai mari roţi de acest gen din lume. Golul din stomac e umplut instantaneu de splendoarea priveliştii din partea cealaltă a roţii morii. Anume mi-am lăsat timp până să ajung la imaginea asta, ca să savurez un pic anticipaţia… King Kong face treişepaişpetreişpepaişpe în stomac… peisajul Singaporului modern.

O privelişte de care nu te saturi. I-am făcut multe poze în neştire, dar până la urmă tot în cea de sus se vede tot ce e important. Cel mai mult dintre toate cele m-a năucit acest stadion

construit pe apă.

Coborârea e lină, trece mai repede decât mi-aş dori, m-aş mai da o tură, dar… coborâm. La fix, pentru că nici nu păşim bine pe coridoare când se anunţă că din cauza vremii se întrerupe rotirea roţii! Am avut noroc.

Mulţumiţi, dăm o tură stabilimentului, căutând peştii de care povestiseră C.&J. Hai s-o facem şi pe asta, dacă tot suntem aici… Peştii de care povestiseră C.&J. sunt nişte chestii mici şi flămânde, care se hrănesc cu… piele. Piele de om. Funcţionează aşa: te speli pe picioare frumos, apoi te dai cu nişte lichid cu ceva aromă care le placelor, îţi bagi picioarele într-un bazin şi… îţi ţii respiraţia, pentru că eşti atacat de hoarte de sălbatici.

Care se apucă şi te rod,

o senzaţie… ciudată, dar nu neplăcută. Credeam că o să mă gâdil mult mai mult, dar e suportabil. Stăm aşa vreo 20 de minute, cu un ceai alături, după care supraveghetorul ne spune să ne mutăm în celălalt bazin. Cu peşti mai mari. Ăăă… păi, dacă tot suntem aici…

Ăştia gâdilă mai tare, ochioşii,

dar rezist cu brio, râzând şi optindindu-mă pe alocuri, când muşcă mai tare. La sfârşit, recunosc, foarte rar mi-am simţit picioarele atât de uşoare! Peştii mănâncă celule de piele uscate, fac o curăţenie a-ntâia pe care n-o poate face nici un săpun.

După aşa exerciţ, merge o gustărică – servim nişte chinezării drept aperitiv la un restaurant alături, timp în care eu încerc să fac o rezervare pentru cina de diseară.