După 3,8km înot ieși cam amețit din apă. Unora le ia ceva timp să se orienteze, să-și dea seama pe ce lume trăiesc și să ajungă la biciclete. Repede pielea de rechin jos, pe dedesupt majoritatea au hainele de bicicletă – încalță pantofii, pun casca și la drum. Stăm după gard și-ș urmărim pe R. un pic, C. îi strigă să pună o pungă de plastic peste hainele de fugă în caz că plouă, R. e un pic întrerupt din concentrare, dar se conformează dând afirmativ din cap – e bine, e atent, putem fugi să-l vedem la ieșirea de pe covorul albastru

în stradă.

Îi așteaptă două ture ale circuitului de 90 de kilometri, iar pe noi niște calcule: unde mergem să-l interceptăm? În focul evenimentelor am uitat să ne uităm la ceas să vedem exact la cât a plecat, dar în drum spre casă ne orientăm: are 30km de făcut până începe primul urcuș, apoi o coborâre, apoi ”bestia”, apoi o coborâre scurtă și alt urcuș lin și lung. Acolo îl vom aștepta – luăm mașina, și la drum. Pe o scurtătură ajungem la Egg, iar curba de la sfârșitul urcușului e imediat după ieșirea noastră de pe autostradă. Din fericire găsim loc de parcare chiar acolo, ne postăm pe marginea drumului.

Bicicliștii apar mereu de după colț, e chiar sfârșitul ultimei cățărări lungi, sunt bucuroși că au reușit.

Chiar în fața noastră e o ladă mare unde atleții aruncă sticlele goale de apă,

pentru a primi altele de la organizatori.

În spatele nostru, un crainic în vârstă, dar entuziast, anunță numele unora dintre atleții care trec, cum poate ține și el pasul.

Nu stăm juma’ de oră că apare și R.! Strigăm, ne agităm, dar nu cred că ne-a văzut, momentul a trecut foarte repede. Părea foarte obosit, un pic dezorientat – dar practic a terminat cățărările lungi, e bine. Iar calculele noastre s-au nimerit excelente, acum hai să vedem unde-l așteptăm: jos, lângă lac, pe porțiunea dreaptă. Zis și făcut, pornim, ne lasă să ieșim pe autostradă, ajungem destul de repede. Manufacturăm o hârtie pe care scriem mare cu roșu ”Haide R.” (R. e american, dar înțelege ce vrem să spunem :) și ne postăm pe marginea drumului, cu ochii cât cepele la cicliști cu maieu roșu. Trec câțiva care ne derutează,

dar C. știe semnele: trebuie să aibă șosete lungi negre, cască gri cu negru și ceva sclipici pe mâneci. Nici unul din trecători nu avea toate însemnele, așa că mai facem niște poze, de exemplu acestei doamne care nu știu cum a urcat dealurile alea,

sau acestui vitezist însoțit de multe motociclete – o fi liderul cursei?

Suntem în dilemă – pe stradă trec cicliști în ambele sensuri, din stânga vin cei care încă n-au terminat primul tur, din dreapta vin cei care au terminat primul tur. Eu îl aștept pe R. din stânga, dar nu sunt sigur, am cam pierdut noțiunea timpului. Încercăm să recunoaștem cicliști care au trecut înaintea lui R. pe deal, mi se pare că recunosc o tanti cu părul alb, iar când trece mexicanul e clar: vine din partea cealaltă, din dreapta. Pentru că îmi aduc aminte că acest nene îmbrăcat cu tricou roșu-alb-verde cu însemnele mexicului trecuse sus pe deal nu cu mult înaintea lui R., n-are cum să fi pierdut mult timp la coborâre. Trecem strada, și după vreo câteva minute, nici jumătate de oră să fi fost (din nou calculele s-au nimerit la fix, n-am așteptat mult), iată-l! Agit hârtia, camera, strigăm – ne vede! Râde, ne face cu mâna – arată mult mai bine decât sus pe deal. Trece în viteză, dar în timp ce îl urmărim cu privirea se întoarce și ne strigă ceva – ”Așteptați-mă la Heartbreak Hill!”. Oho, dacă strigă atât de tare, înseamnă că e de bine. Heartbreak Hill, Dealul Inimii Frânte, ultimul dâmb de cățărare, ce pe hartă pare foarte mic – oare ce-o fi acolo?