10 iulie 2011

Primul tren e la 5:42, deci trezirea la 4 jum’ate. 5 ore de somn, oare i-au ajuns lui R.?

De data asta nu mai greșim peronul și pe la 6 și-un sfert ajungem la locul faptei. Suntem printre ultimii, câmpul cu biciclete deja forfotește de activitate sub primele raze ale soarelui.

Cel mai aproape de apă sunt aliniate bicicletele profesioniștilor,

care au și tăblițe cu nume.

Dincolo de ei, furnicar. Prin gard încerc să surprind un cuplu foarte relaxat de tatuați care își aranjează reciproc costumul de neopren.

Standul cu bicicleta e principalul punct de reper pentru azi. Aici e ”zona de tranziție”, doar atleții au voie, își lasă toate catrafusele – hainele și papucii de schimb, diverse alte ustensile.

Prima probă e înotul, prilejuind intrarea în scenă a primului echipament – costumul de ”scafandru”. Am văzut un singur om care a înotat fără – ajută mult la înaintare, și-n plus te ridică și la suprafață dacă te scufunzi. Atenția la micile detalii contează – R. se dă cu ceva cremă pe ceafă, să nu-l jeneze costumul; am văzut la alți atleți cum și-au pus leucoplast.

Îl lăsăm pe R. să se pregătească și înaintăm spre locul de start. Vremea e frumoasă, soare, norii și ceața de pe celălalt mal sunt (deocamdată) cel mult ”de efect fotografic”.

Se pornește de pe o plajă cu nisip, când ajungem noi tocmai ies ultimii atleți de la încălzire.

R. n-a avut timp să facă încălzirea în apă… oare trebuia să fi venit cu mașina, mai devreme?

Lumea e pregătită, barcagiii, cameramanii, toți în bloc-starturi.

La 7 fix pleacă profesioniștii – pe ei îi vânau fotografii. Mi se par surprinzător de… puțini!

Îmi aduc aminte de ce-mi zisese colegul D., care participă și el (l-am văzut la standuri) – triatlonul e un sport ”deschis”, dacă scoți timp bun poți să te califici la campionatele mondiale chiar amator fiind.

Mii de caschete galbene trepădesc pe plajă.

(în instrucțiuni le-a fost menționat să pună pictograma sponsorului în stânga, să iasă bine în poze – asta da maximizare a ”spațiului de expunere”).

Crainicul anunță apropierea startului din minut în minut, vreau să filmez astfel încât să nu fie introducerea prea lungă, dar estimez greșit – dintr-o dată aud numărând 3-2-1 – START!

Și apar de după debarcader: e o viermuială de nedescris!

Ne-a povestit apoi R. câte coate și picioare în cap și în stomac și-a luat; e partea cea mai periculoasă, care a făcut cele mai multe victime de-a lungul istoriei competiției.

Priveliștea de pe mal e senzațională. Îmi aduce aminte de traversarea râului de către antilopele Gnu, în marea migrație de pe la teleenciclopedii. Impresionant. Iar când înotătorii ”intră în soare”, te lasă fără cuvinte.

R. mi-a zis ulterior ce a învățat la prima lui cursă – să-ți iei ochelari de înot cu lentile fumurii, că dacă nu te va orbi soarele de nu vezi nimic – cum au fost câțiva ”novici” în jurul lui. Poate și de aceea s-au răsfirat concurenții într-un uriaș evantai haotic, pentru că nu vedeau încotro o iau:

Gata, i-am pierdut din vedere, plaja a rămas pustie,

doar… iată că vedem cum un înotător se întoarce! C. are o strângere de inimă, dar se dovedește a fi un ”străin”, un nene mai în vârstă, care iese foarte supărat din apă. Nu știu ce-a avut, dar mă gândesc cât s-a antrenat săracul, ca să renunțe după un minut…

Au rămas puțini ”fani” pe plajă, între care un grup ”clasic” de susținători americani, cu steag și tot tacâmul.

Suntem cam în urmă, iar am lăsat masa de oameni să plece înaintea noastră, să vezi ce coadă ne așteaptă la micul dejun. Într-adevăr.

În mod inexplicabil pentru mine, deși sunt o sumedenie de tarabe și mulți însoțitori flămânzi la 7 dimineața, doar două chioșcuri sunt deschise. La servire sunt niște voluntari care săracii se mișcă mai încet, spre exasperarea lui C., care i-ar organiza imediat, dac-ar putea. Dar ia foc abia când vede două cucoane cu tricouri ”race mom” cum se bagă peste rând și își cheamă prietenele cu gesturi șugubețe, a la ”haideți, că i-am fraierit pe ăștia”. C. e un car de nervi, zice tare ”după mărimea dorsalului sunt din America” – mi-e că se lasă cu bătaie între gagici, deja mă gândesc cum să fac să tai bilete.

Ajungem în sfârșit la rând (între timp n-a mai rămas nimeni în spatele nostru), ne luăm un corn și-un ceai; până-l mâncăm ne dăm seama că a trecut o oră, și că probabil l-am pierdut pe R. la trecerea peste insulă. Mi-e ciudă.

Aranjamentul e după cum urmează: egzistă o insulă, legată cu un pod de țărm,

peste care trebuie să treacă înotătorii (probabil pentru a fi cronometrați, să fie siguri organizatorii că n-au tăiat concurenții scurtături prin apă.

R. estimase că va înota cei 3.8km într-o oră și jumătate, insula desparte traseul în două părți aproape egale, deci… l-am pierdut. Trecem totuși pe insulă, cu o plută

împinsă de un nene cu un băț, procedeu foarte ingenios ”tehnologic”, și simpatic.

Abia ajuns dincolo observ voluntarii de la ieșire, cum îi ajută pe săracii să iasă din apă, întinzându-le o mână probabil foarte binevenită.

Majoritatea ies zâmbitori, merg domol, fac cu mâna neamurilor de pe margine, trăiesc momentul.

Și apoi… încă o tură de lac de aproape doi kilometri. Lejer.

Ne uităm spre țărm și vedem cu mirare cum deja au început să iasă din înotători, ajutați de organizatori (cred că voluntari) intrați în apă până la brâu.

Treaba nu e neapărat simplă, dar dedicația lor e impresionantă, respect!

Observ cu mirare cum la ieșirea din apă sunt căști albastre amestecate cu galbene – câțiva dintre profesioniști au fost ajunși din urmă de amatori! Probabil, cum zice C., profesioniștii a căror probă cea mai slabă e înotul și amatorii pentru care aceasta e proba forte.

Ne dăm seama că nu mai avem ce căuta pe insulă, dacă vrem să-l vedem pe R. ieșind din apă, așa că luăm pluta înapoi. Primii bicicliști pleacă deja în cursă,

alții se pregătesc de zor,

noi vrem să trecem pe partea cealaltă să-l vedem sosind pe R., dar – nu putem. Există o trecere amenajată peste traseul cursei, cu care ne intersectăm, dar vin concurenți mereu, nu apucăm să trecem, că ei au, normal, prioritate. După vreun sfert de oră renunțăm și ne întoarcem aproape de ieșirea din apă, sperând că R. încă n-a ieșit. Într-adevăr, nu trece mult, și chiar la împlinirea unei ore și jumătate C. îl vede. Heeeeei, strigăm, ne agităm – ne vede, ne salută râzând, și fuga la standuri pentru schimbare.