În trenul Aachen-Maastricht, două seturi de personaje ne-au atras atenţia:

1. Acordeonistul + anexa

Mergeau prin tren, el, tânăr, de înălţime medie, tricou şi pantaloni de trening, ea, tricou şi colanţi de trening, îmbrăcaţi curăţel, el cânta la acordeon o melodie cunoscută, dar un pic dezlânat, se vedea că e după ureche, ea cerea bani cu o şapcă, şi cu tupeu. „N-avem mărunt”, zic, pe sub mustaţă, dar nu m-a înţeles – l-a înţeles însă pe N. când a zis acelaşi lucru şi i-a zis, pe ţigăneşte, şi lui ce zisese N.

2. Sticluţele cu parfum

Mai încolo în compartiment, un grup destul de zgomotos de blonzi cu priviri obtuze, vorbind tare nemţeşte şi ruseşte. Unul din ei duce o sticluţă mică – asemănătoare cu una de parfum, dar colorată) la gură, ridică în sus capul cu sticla în gură (fără s-o atingă cu mâinile) şi şi-o varsă pe gât. În mână are o bere, între ei circulă o sticlă cu un lichid transparent – o fi apă? Pe spatele tricourilor lor văd scris nemţeşte – „ultima zi de burlăcie – dacă vă întreabă nevastă-sa unde e, nu ne-aţi văzut.”

„Nu toţi sunt aşa” – bineînţeles, dar fir-ar să fie, cei care sunt aşa sunt cei mai vizibili, și sporesc tentația de încadrare în stereotipuri.