Îmi pare bine că am cercetat Maastricht-ul ieri – azi avem alt plan. Drumul trece tot peste podul alb de peste Meuse,

cu orașul vechi în lumina caracteristică locului – nori gri.

Vrem să întrăm în catedrală,

așa că mergem până în piața Vrijthof,

pe care o văd pentru prima dată, pe lumină, în starea ei ”naturală” – mare și goală.

Catedrala pe dinăuntru e gotică ”standard”, dar dacă tot am ajuns până aici, merita o privire.

Mergem mai departe, pe lângă casa-pod

prin parcul din afara zidurilor,

populat de animale vii – căprioare

și capre,

dar și mai puțin vii – această girafă cu sirenă, de la distanță destul de bine realizate din plastic, sau ghips, sau ce-or fi.

Cel mai simpatic a fost însă acest urs, foarte obosit.

Ținta noastră e însă fortul Saint Pieter, situat la marginea orașului.

Din poze și de pe google maps pare impozant,

dar ajunși acolo nu suntem dați pe spate. O construcție masivă, dar foarte simplă, dominând orașul.

După atâta drum nici nu mai avem chef să întrăm, mergem la al doilea punct de interes, marile grote din Sint Pietersberg. Casa de bilete e foarte aproape de fort – ne spune omul că intrarea e mai departe, trebuie mers pe un drumeag, se poate intra doar cu ghid, vizita durează cel puțin o oră. Calculăm – ne-ar rămâne foarte puțin timp să ne întoarcem la hotel, de unde N., C. și V. trebuie să prindă autobuzul pentru Bruxelles, de unde zboară înapoi la București. Hotărâm totuși să mergem până la intrare, și vedem – dacă e lume puțină, rugăm ghidul să se miște mai repede, ieșim mai repede, luăm un taxi și poate reușim.

Drumul trece pe lângă alt punct de interes, cu totul întâmplător: casa unde locuiește André Rieu, e chiar în stânga între copaci lângă acea biserică.

Ne oprim evident și la poarta lui,

e mai degrabă un fel de conac.

Nu iese la poartă la o poveste, așa mergem mai departe până la punctul de adunare pentru grote, lângă un restaurant, pe un delușor. Nu e nimeni.

La casa de bilete sunt ceva oameni – dar de ce trece timpul ne dăm seama că ar fi mai prudent să lăsăm grotele și să ne întoarcem la hotel. Sunt interesante, cică din vremea romanilor, începute pentru exploatarea marnei, folosite apoi în războaie pentru adăpost. Sunt de fapt tuneluri care străbat tot dealul, un sistem impresionant – în decursul a 2000 de ani s-a ajuns la 20000 de tuneluri (!). Înăuntru e întuneric beznă, de aceea ne mirăm când vedem oameni cu copii mici. Pentru că – au început să se adune, iar când a sunat ghidul adunarea, mica piațetă se umpluse de oameni.

Nici o șansă n-am fi avut să grăbim prodedura, din contră, vizita sigur va dura mai mult, până să-i ții pe toți ăștia-n frâu.

Așa că ne dedicăm unor activități mai puțin intelectuale, dar utile: mie mi-e foame, așa că iau o porție zdravănă de… ceva în olandeză, nu știu exact ce, dar pare bun, iar N., C. și V. câte-o bere (au sandwichuri cu ei, de la hotel). Nu găsim masă liberă pe terasă, dar e una liberă de lemn cu bănci, pe care o ocupăm. Ospătarul repetă tranșant de 3 ori că trebuie să plătesc la tejghea și să aștept mâncarea, că ei nu servesc la mesele de afară – foarte direct și nu foarte prietenos, stil olandez. În gând îmi vine să-i răspund cu aceeași atitudine – ”da, bă nesimțitule, am înțeles, îți plătesc, ho” – îmi dau seama însă că ar fi exagerat – ceea ce noi luăm personal, pentru ei e enunțul simplu și clar al unei stări de fapt, fără alte conotații – așa sunt ei, spun lucrurilor pe nume, ceea ce e, în fond, de apreciat. Îmi păstrez așadar cumpătul, plătesc cei 7 euro și în curând mă întorc la masă cu o farfurie plină de bunătăți.

Mi-a căzut tare bine mâncarea, drumul înapoi pe lângă laguna cu bărci, rulote și muzică de discotecă răsunând de pe malul celălalt

decurge rapid și fără incidente. Ajungem la fix la hotel ca să transferăm pozele, după care ne luăm la revedere, ei pleacă cu microbuzul, eu pe jos spre gară,

unde găsesc stația de autobuz indicată exact de N., și am noroc – autobuzul spre Aachen pleacă în 10 minute.