Ajung pe la 5 și-un pic în Aachen, primul lucru întreb la ghişeu ce trenuri am spre Mainz sau Wiesbaden – S. îmi zisese că poate să mă „culeagă” din oricare gară, doar că S. nu răspunde la telefon, nu ştiu ce s-a întâmplat, dacă mai e valabilă înţelegerea. Fac 2 ore jum’ate până la Mainz, e mai aproape, dar îmi voi lua bilet după ce dau o tură prin oraş şi reuşesc (sper) să dau de S.

Las bagajul la seifuri (mai puţin complicate decât la Köln) şi o iau pe străzi, de la gară spre stânga, unde se întrevăd nişte copaci la capătul străzii – o fi un parc.

Sunt doar câţiva copaci, dar peste toate tronează marea poartă de intrare – cred că sunt pe drumul cel bun.

Strada care duce în centru e destul de lungă, dar într-un final ajung în piaţa domului.

Care dom e foarte mare, nici nu ştiu de unde să-l iau ca să încapă în imagine. Într-un final găsesc un unghi în spatele lui.

Intru, interiorul e în renovare, nu e liber decât culoarul împrejmuitor,

dar chiar şi aşa, casc gura a uimire când mă uit în sus.

E atât de ornamentat, şi aşa întunecat mă simt ca într-o biserică ortodoxă.

Domul din Aachen e foarte vechi, locul de încoronare a regilor Germaniei, locul de odihnă al lui Charemagne, Carol cel Mare (abia acum îmi dau seama că sunt în Aix-la-Chapelle! Mi-am dorit să ajung aici de când am fost în Aix-les-Bains, mai am de bifat Aix-en Provence și am văzut toate Aixele).

Nu ştiu sigur dacă o cutie aurită din faţa altarului e mormântul în sine, n-a ieşit poza că era întuneric, arată cam ca această cutie ultraornamentată primită de Charlemagne în dar de la nuştiucine.

Impresionant. Ies afară în piaţeta cu fântână,

îi dau un ocol

şi dau să merg mai departe – N. zisese că sunt terme romane mai încolo. Atenţia îmi e atrasă însă de o fântână la capătul unei străzi laterale, mă duc să o văd.

Foarte sugestive sculpturile.

Mă întorc în centrul vechi, la altă fântână

ale cărei figurine sunt mobile – poţi să le mişti mâinile şi picioarele.

Merg mai departe în căutarea termelor, dar nu le găsesc, mă trezesc lângă un cal imens care păzeşte intrarea într-o cârciumă.

Dincolo de cârciumă,

priveliştea se lărgeşte dintr-o dată:

Piața Primăriei, cu impozanta clădire dominând

și un pavaj pe care-l punem la colecție.

Fac câteva poze acestei case,

cu detalii,

și abia apoi aflu că e dintre cele mai interesante obiective, cea mai veche casă din oraș, construită în 1344-45 (!!).

Mă învârt un pic prin piață, după care o iau înapoi, pe lângă o casă care-mi amintește de unul din eroii preferați ai copilăriei,

și apoi pe lângă barul poștei (cel cu calul la ușă)

mă întorc spre dom. În drum mă opresc în această piață, cred că astea sunt termele.

Pe clădirea albă din stânga coloanelor scrie într-adevăr „vechile băi Quirinus”.

Piața asta îmi place cel mai mult din tot orașul, e o atmosferă foarte relaxată, plăcută, așa că cedez când îmi face cu ochiul o prăjitură cu vișine, pe care o savurez la o masă – foarte bună. Apoi, pe lângă Teatru,

spre gară,

unde ajung tocmai la apus.

N-am dat încă de S., dar mă hotărăsc să merg totuși la Mainz, cale de două ore jum’ate – dacă dau între timp de S., bine, dacă nu, mă descurc.

E larmă și trenul stă gata să plece,
vagonul se umple de oameni străini…