Am fost bucuros să întorc serviciul colegilor care acum ani m-au luat cu mașina lor peste tot – m-am descurcat binișor pe imensele autostrăzi care străbat orașul. Nu eram obișnuit să ies din casă zicând ”vin să vă iau”, să fiu cu mașina, și să dureze… o oră. Distanțele sunt mari, dar te obișnuiești. Petreci mai mult timp pe drum… e un stil de viață și ăsta.

Timpul a trecut repede, a venit duminica și i-am dus pe colegi la aeroport. După care, copleșit de melalcolie, am purces la încă un pelerinaj detaliat la școală. Am cătat toate cotloanele pe care le știam – inclusiv intrarea secretă în clădirea centrului muzical – acum însă închisă.

Am vrut să plec, dar a venit o idee – ce-ar fi să încerc intrarea principală? Era deschis, așa că am ajuns înăuntru

și am găsit și o sală liberă pentru un ”Für Elise” stângaci și cam anchilozat, dar încărcat de semnificații.

Când am ieșit se făcuse deja Ora Albastră,

așa că au urmat o sutășapteșcincidemilioane de poze,

multe panorame,

la care abia când le vezi pe calculator îți dai seama că n-au prea ieșit.

Terminându-se ora albastră am purces spre capătul campusului,

pentru o piță melancolică la ”everybody’s”, unde mâncasem prima pizză americană.

Și dacă tot e pelerinaj, să-l facem până la capăt – la complexul de clădiri unde am stat prima dată,

chiar geamul în cauză,

apoi complexul unde am stat în al doilea an,

cu casele lui de lemn,

apoi complexul sportiv

cu mult tenis, fotbal și raquetball.

Vremuri… A doua zi am mai făcut o scurtă vizită la școală, unde am urcat

să-l văd pe Master Jedi, profesorul N., care mi-a plăcut cel mai mult,

apoi am mers la cantina de lângă turnul cu ceas,

dar mi-am adus aminte la timp că prânzul voiam să-l iau în altă parte și am dat o fugă până la clădirea unde știam că sunt suvenirurile,

dar se mutaseră într-un magazin ”Border’s”, nou, pe care eu nu l-am „prins”. După cumpărături am purces la prânzul de care aveam poftă – la Willy’s,

fast-food mexican la care majoritatea strâmbă din nas,

dar ei nu înțeleg cât de bună poate fi o quesadilla cu brânză, pui, salsa și smântână, cu un pahar de Dr. Pepper combinat cu Coca-Cola – mniammm.

A rămas la fel de bună. De data asta la televizor nu mai era fotbal european cu care m-au șocat prima dată când am venit, ci fotbal american, dar între timp i-am prins gustul și am urmărit cu plăcere. Până și ospătarul e același :).

Da… mi-a căzut bine. Așa că am mai dat o fugă pe la apartamentele vechi, să le văd și ziua,

și apoi valea la outlet mall,

punct nodal al shoppingului mondial. Când am ajuns era o zi foarte frumoasă,

până am plecat s-a pus de-o ploaie torențială de a trebuit să aștept să se potolească. Plănuisem să scot familia B. la cină, dar am planificat prost, și m-am trezit cu părere de rău că e prea târziu. Astfel că am cinat doar cu A.&J., fără copii – nu-mi vine să cred că e ultima seară.

Și gata, a doua zi dimineață, decolarea. Singura consolare e că pe drumul de întoarcere am planificată o oprire ”turistică”, singura din această călătorie, dar care sper să fie cireașa de pe tort.