Construit la începutul secolului al 15-lea, turnul din Belém e al doilea monument UNESCO din cartier pe care vrem să-l vedem. Harta lui Lil’ Jane nu e edificatoare, nici nu prea vedem oameni pe stradă să-i întrebăm. Până la urmă găsim turnul când ne apropiem de apusul soarelui.

De la mânăstire trebuie să mergi o bucată bună în dreapta cum vii din stația de tramvai, de-a lungul muzeului, depărtându-te de Lisabona, până găsești o pasarelă care traversează autostrada și calea ferată. Dar merită, mai ales seara.

Turnul e mai mic decât părea în poze, dar în lumina piersicie a apusului e foarte elegant. Tot stil manuelin.

Ne întoarcem fața spre vest,

cu 150 de poze pe minut, pentru a surprinde apusul cât mai bine.

Și post-apusul.

Între timp, vaporul de croazieră pe care-l văsusem în zare a ajuns în port, și o ia pe râul Tejo în sus, îndreptându-se spre pod.

Lumina e acum albastră,

iar palmierii se profilează frumos pe cerul înflăcăricizat.

Considerăm că am văzut destul și ne îndepărtăm, dar o uitătură înapoi semnalează că poate n-am văzut destul: s-au aprins luminile pe turn.

Până ajungem înapoi la mânăstire s-a întunecat de-a binelea, și au pornit fântânile.

Știam că în Belém s-au inventat prăjiturile natas, dar nu știam unde. Am găsit o cofetărie nu departe de turn unde am mâncat câte o bucată; nu pot să zic că au fost mai bune ca în alte părți, parcă dimpotrivă. Abia după ce ne-am urcat în tramvai ne-am dat seama că Belém are și un fel de ”centru”, cu cafenele și ”pastelarii”, unde probabil am fi putut găsi cofetăria originală… dar nu le poți avea pe toate.