Am plecat din piaţă

şi m-am îndreptat spre apă, cu gândul să încerc ceea ce ochisem la o vizită precedentă: să trec Rinul cu barca.

Doar că s-a umplut exact înainte să mă sui eu, așa că l-am privit pe ”Vogel Gryff”, grifonul, cum se îndepărtează încărcat.

Nu prea mi-a căzut bine, că nu voiam să pierd prea mult timp, dar nici să dau înapoi n-am vrut, așa că am așteptat pe mal până s-a întors, făcând poze la cer

cu elicopter.

S-a întors într-un târziu și mi-am făcut damblaua. Barca e trasă pe o sârmă și stă câș în curenți,

dar e senzația aceea plăcut-mătăsoasă de plutire pe apă. Ajuns dincolo

am aruncat o privire panoramică

înapoi

și-apoi am luat-o pe trotuar

pe malul apei

spre podul medieval.

(oprind pe parcurs pentru alte priviri panoramice).

Am ajuns la locul cu hai la momentul oportun, când s-au aprins becurile,

dar mai era suficientă lumină cât să mai prind năstrușnicii

în zbor.

Deci io nu-i înțeleg pe oamenii ăștia.

Ca atare m-am întors la ce-i place lui Ferdinand. Nu neapărat flori, de data asta, ci peisaje urbane reflectate

în lumina apüsulului.

Ora Albastră face orice imagine banală de oraș să pară demnă de introdus în poveste,

iar dacă mai prinzi și ceva relfexii în apă dupe pod,

nu pot fi întrecute decât de reflexii în apă dupe pod plus catarg luminos învârtindu-se cu oameni țipând.

Cu repetiție, că nu m-am putut hotărî pe care s-o aleg.

Panoramic vorbind, arată așa,

iar malul celălalt teoretic mai puțin interesant capătă șarmul lui seara.

Ah, Ora Albastră.

M-am rupt abia după ce s-a înnegrit. Ajuns în piața primăriei mi-am adus aminte că voiam să cumpăr niște bucate, ceea ce am și făcut – salam de cerb, că e sezonul (săracul cerb! L-am mâncat ulterior, a fost bun).

Înainte s-o iau pe-aici,

o privire înapoi spre piața cu tarabe.

Am pornit pe jos spre gară,

am vrut să iau ceva tramvai, dar nu m-am descurcat,

că e complicat orașul vechi,

în care bineînțeles că m-am rătăcit, că am luat-o pe lângă niște străzi ce păreau interesante

și-am ajuns undeva pe o terasă, foarte faină ziua, probabil, acum pustie. Am zburătăcit doi romantici de pe o bancă – îmi pare rău, dar pozele astea

trebuia să le fac, cu camera sprijinită de un zid.

Gata, până la urmă am găsit gara,

și la revedere Herbstmesse.