A devenit un gest reflex să dau drumul la ipod dimineața când mă trezesc, citind un articol-două din ziar mi-e mai ușor să mă ridic din pat. Așa într-o sâmbătă de octombrie am văzut un titlu despre târgul de toamnă de la Basel, vechi de 500 de ani. Hopa, am devenit atent. Mai precis, din 1471 se organizează, neîntrerupt. Cel mai vechi târg din Elveția, dacă nu și din Europa (nu știu sigur). Afară era o lumină de amiază duioasă, așa că decizia a fost spontană și rapidă: înșfăcat aparatele, tras pantalonii (…în ordine inversă) și ieșit pe ușe.

Ajung la Basel la 3 fără 17 minute și constat că au aflat și alții că s-a deschis târgul, e lume pe stradă.

De la gară până la Primăria Foarte Roșie

e ceva de mers, așa că dacă tot am ajuns pân-aici

mă răsfăț

cu niște prim-planuri

exterioare

și interioare.

Ia să încercăm și o panoramă de în curte.

Mda. Afară în fața clădirii hornamentate

se desfășoară niște tarabe

cu diverse bunătăți.

Dar n-o să cumpăr acum să mă car cu ele prin tot orașul, iau la plecare. Dacă mai găsesc. Acum co să ajung la apă, unde dau peste un pod fain, Podul Mijlociu, în formă actuală din 1905, dar construit inițial în 1225, primul pod peste Rin).

Dincolo de pod, ceva interesant, îmi iau o notiță mentală să nu uit să trec și pe-acolo.

No și dacă tot am ajuns la apă, mă… întorc, pentru că pe hartă zice că unul din punctele nodale ale manifestării e la Petersplatz. Mă duc pe jos, dar sunt depășit în trombă de acest taxiu cu un om-putere. Mă uimește vârsta omului-putere.

Da, la Petersplatz e plin de lume,

și nu e de mirare, date fiind tarabele diverse, unele maro

unde se scot castane din foc,

altele cu dulcișaguri,

Biirekiechli (ce-or mai fi și ăia, habar n-am),

sau chiar muzicalitețuri.

De la atâtea mirosuri mi se face foamene. Dar caut ceva sărat, nu tot dulce, tot dulce. Aaa, aici mă opresc, la o bodegă cu raclette.

Mniamm.

Ca desert merge… tot ceva sărat, de la altă tarabă.

Și încă ceva semidulce,

de aici de la locomotivă.

Înapoi prin mulțime,

pe lângă alte mese colorate,

nu înainte de a zâmbi la un loc de joacă unde niște copii se bat cu săbii cu un cavaler adevărat, în carne și oase.

Pfuai ce mi-ar fi plăcut când eram mic să pot face așa ceva. De fapt, și acum mi-ar fi plăcut, dar totuși n-am intrat peste săracii copii.

Băile de mulțime pot fi interesante dacă sunt și scurte, așa că o iau din loc, n-am de stat toată ziua aici. Pe drum mă tentează rău de tot un guguloi maro cu alb, ceea ce miroase a ciocolată cu cocos. Întreb ce e înăuntru, cremă de albuș. Mmmm… n-ar trebui să mănânc dulce, sunt SIGUR că îmi va cădea nuștiucum după două îmbucături. Dar arată atât te bine… „dați-mi-l vă rog pe cel mai mic.” „De obicei lumea mi-l cere pe cel mai mare”, râde tanti. Am avut dreptate, trei mușcături sunt deja prea multe, dar primele două… mniamniammm.