După un zbor deasupa unui cuib de suedezi

am aterizat la ghișeul CFSului. 5 inși stăteau, un ghișeu lucra, călătorii în afara orașului. Mai era un ghișeu cu călătorii locale, iar ceilalți 3 țineau doar companie. Ne-a luat vreo jumătate de oră să luăm biletele, a trebuit să arătăm pașapoarte – singura diferență față de acasă e că fata de la ghișeu era nu numai foarte blondă, ci și foarte relaxată și prietenoasă.

Am luat-o până la urmă către Nord, în tundra suedeză. Gävle se pronunță ”ievle”, că la ei g-ul e un fel de i, nu tot timpul dar destul de des. Nu știu de ce nu-l și scriu cum se pronunță, da’ mă rog, n-o fi treaba mea. E un oraș surprinzător de simpatic (dacă n-ar fi fost vântul plin de praf), n-am avut timp de poze însă că a trebuit să luăm un autobuz spre Sandviken. Am luat-o greșit, până ne-am dumirit autobuzul plecase. L-am luat pe următorul, sperând că ruta inscripționată, ce avea Sandviken la sfârșit și nu la început, ca cel pe care-l pierdusem, nu va fi mult mai lungă.

Greșit. Am mers o oră, prin toate cătunele, până să ajungem la Sandviken, unde taxiul care ne aștepta plecase. Noroc că R. vorbește suedeză, a sunat, și-a luat vreo două scatoalce verbale cum că de ce am întârziat, dar până la urmă ne-au trimis un taxiu.

La întoarcere am avut timp de o poză cu biserica din Gävle

și de o panoramă strâmbă cu casele roșii de lângă gară,

dar și de niște imagini industrial-apusene

din tren.

Ziua foarte lungă s-a terminat plăcut la un restaurant local, relaxat, cu mâncare nordică și bună, exact pe gustul meu. Brânza de capră la grătar cu sfeclă și ceva pătlăgică roșie plus sâmburi de rodie a făcut toți banii, iar tocana de pește a fost proaspătă și zemoasă. Ett litet hak, ”micul local”, recomand pentru o îmbucătură easy-going dar cu flair.