Samarkand, Timbuktu, Philadelphia, Uppsala – cam astea erau orașele mele favorite când eram mai mic, deoarece sună ori frumos, ori nostim. M-am bucurat așadar de ocazia de descindere în unul din ele.

Cum am coborât din tren (de data asta n-am mai adormit) urechile mi-au fost atinse de o melodie familiară, la acordeon – valurile Dunării. Cum am coborât sub șine l-am văzut pe interpret – ghici din ce țară era.

Nu am hartă, așa că o iau după lume pe străzi

și apoi la un moment dat la stânga – ajung în ceea ce se va dovedi a fi piața primăriei (clădirea albă mai arătoasă).

Mai departe pe străzi, după sunetul muzicii altui acordeon, cântând exact aceeași melodie, dar cu o greșeală în refrenul repetat obsesiv – ”să fi ajuns așa repede de la gară cântărețul? Nu, e altul (în stânga imaginii). Aici am întrebat două persoane de încredere din ce țară cred că e, s-au sugerat Elveția și Ungaria.

Lăsând eu în urmă cele muzicale ajung la cele fotografice – lumina cade splendid printre acești copaci, în sfârșit o scenă ce merită fotografiată, chiar începusem să-mi fac griji că Uppsala nu e așa fotogenică.

Eeste, are și râu (Fyris) dotat cu pod.

Elementul dominant al peisajului însă este altul, și nu poate fi ratat – imensa catedrală,

cea mai mare din Scandinavia, e pe cât de lată, pe atât de lungă, atât pe dinafară

cât și

pe dinăuntru.

Dotată cu clavecin

și vitralii,

abia încape în poze.

Iluzia micimii lui domkyrken dată în tandemul cu aceastalaltă biserică, mult mai mică,

e o iluzie optică.