De la catedrală până la castelul roz

e doar o aruncătură de băț, de sus pare mai departe decât e.

Lumina de după-amiază e caldă, dacă intru în castel, până ies va dispărea, așa că nu mai intru, mai bine stau câteva minute aici și privesc.

La urcare remarcasem gheața netedă de pe deal, mă și miram că nu sunt copii să se ”dea”. La coborâre însă erau nu numai copii, și și adulți pe gheață (ok, un adult, dar – vorba lui Arhimede, dați-mi un punct de sprijin…).

Fără a sta mult pe gânduri mă ciucesc pe vine și… regret amarnic. Dealul e prea abrupt ca să alunec ciucit, cad în fund și mă sprijin pe mâini exact într-un mic pârâiaș care se formase deasupra gheții. Nu mai e loc de întors, îmi dau drumul la vale, alegându-mă instant cu turul pantalonilor și mănușile ude.

Aaaaah. Asta la 0-2 grade câte or fi afară nu e cea mai bună perspectivă pentru restul zilei. Bine măcar că am pantaloni groși… chiar și așa, lipsa-mi de discernământ mă lasă perpex și enervat. Părinți, lăsați-vă copiii să facă prostii la vârsta ”la care trebuie”, că altfel uite ce pățesc la bătrânețe.

Ditai matahalei îi e mult mai greu să coboare dealul cela fără să cadă să se împrăștie tot pe gheață, de la o vârstă nu numai că ți-e mai frică să-ți dai drumul, dar legile fizicii nu țin cu tine – mare, greu, centrul de greutate mai puțin propice.

Cum-necum ajung jos fără alte incidente majore și am puterea să mă bucur de lumina deosebită

în care se scaldă rozalia fortăreață.

De atâta adrenalină era să trec pe lângă Carolina Rediviva fără s-o pozez – cel mai frumos nume de bibliotecă pe care l-am auzit până acum.

Fredonez ”eu nu merg la Carolina, eu nu merg, nu merg la ea”, și nu merg, o iau pe stradă în jos,

cu geaca ridicată și fundul la soare, să se usuce mai repede

(slabe speranțe în soare, e cald ca temperatură a luminii,

mai puțin cald ca temperatură a aerului).