Când am aflat despre povestea monstrului din Loch Ness îmi închipuiam locul mereu întunecat, în nuanțe de gri și negru. Cam cum își închipuie străinii Transilvania.

Prima impresie la fața locului contrazice desigur această fantasmă fundamental – e soare, verde și albastru.

De asemenea, nu știu de ce, îmi închipuiam lacul (Loch = lac) ca fiind destul de mic, chiar mă gândeam că n-are cum, dom’le, n-are cum ditamai dinozauru’ să supraviețuiască atâția amar de ani într-o baltă.

Ei bine, balta are 37km lungime și cam un kilometru jumate lățime – e mult mai mare decât mi-o închipuiam. Ar avea loc Nessie.

Unde mai pui că e adâncă de 182m în medie – cel mai mare volum de apă din insula britanică, are mai multă apă decât toate lacurile din Anglia și Țara Galilor luate la un loc.

”Când a înghețat ultima dată Loch Ness?” e o întrebare standard pentru turiști.
”Acum 10000 de ani, la ultima glaciațiune.”
Hopa… deci lacul nu îngheață. Temperatura e constant 5 grade – aha, deci așa a supraviețuit monstru’.

Cum care monstru? Indubitabil, în apă își fac veacul o serie de vietăți, vizibile chiar de la mal.

Hopa, asa era o rață. Orișicât.

Și asta doar în timp ce așteptăm barca să ne ia,

cine știe ce ne-o aștepta în larg?

O schimbare de vreme, în orice caz.

Ei, cam așa îmi închipuiam eu Loch Ness.

Însă până ajungem pe malul celălalt și ne urcăm în autocar, s-a făcut iar soare, iar lacul lui Nessie pare cel mai prietenos lac.