Heartbreak Hill e ultimul deal al traseului de bicicleta, cu o inclinatie de 18%, elevare de la 400m la 485m. Urcusul nu e lung, dar brutal, și dat fiind că vii întâi după 80, apoi după 170km (cei 180km ai traseului se parcurg in 2 ture).

Priveliștea senină contrastează cu suferința de pe chipul alteților.

Noroc că nu sunt singuri,

respectiv singure.

Conform tradiției, și anul ăsta ne-a prin ploaia pe Heartbreak Hill, așteptându-l pe R.

De data asta însă, pe de o parte eram pregătiți cu umbrele și pelerine de ploaie, pe de alta și vremea s-a prins și a plusat – grindină. Prima grindină luată ”în plin” s-a dovedit mai puțin agresivă decât mă așteptam, n-am simțit nimic.
Din fericire gheața n-a durat mult, furtuna s-a mutat pe partea cealaltă a lacului.

Cicliștii se reflectă frumos pe asfaltul ud,

care e însă periculos la coborâre. R. va trebui să aibă grijă – pare însă în formă bună când trece.
Noi coborâm la nivelul apei unde vedem cicliști completând deja turul al doilea.

E soare, iar combinația cu norii învolburați

face toate pozele. Încercăm și una ”normală”

și una prin ochelarii de soare (pin, nu știu de ce ies așa :). aici am retușat doar puțin în picasa).

Ne postăm la un colț propice, așteptându-l pe R. Și stăm. Și stăm. Și trec mulți cicliști.

Și trec 3 sau 4 rafale puternice de ploaie, la distanță de aproximativ o jumătate de oră între ele. N-am mai văzut așa ceva. Era soare, dar vedeam norii cum vin din dreapta, se făcea dealul din fața noastră neclar, aproape dintr-o dată, și știam că în vreo 5 minute trebuie să ne refugiem în stația de tramvai că venea dușul. Cum le-or fi săracilor pe biciclete…

A venit și R. într-un târziu, mult mai lung al doilea tur ciclist decât primul, probabil l-a afectat vremea. După ce trece știm că mai are un Heartbreak Hill, și apoi maratonul, adică încă vreo 5 ore. Timp destul ca să dăm o fugă pe Uetliberg pentru o priveliște asupra orașului. Când ajungem sus suntem într-un nor, la stânga spre oraș nu se vede nimic, dar mergând în dreapta se desfășoară un peisaj ”dramatic”:

În dreapta soare,

în dreptul nostru se ridică aburi din pădure,

iar în stânga – probabil îi plouă din nou.

Noi ne refugiem în restaurantul hotelului

pentru o prăjitură și-un ceai, iar când ieșim, peisajul s-a schimbat,

se vede și lacul bine la stânga,

vedem chiar și orașul printre ceva aburi, la plecare.

În tren, un episod neașteptat – suntem singuri în compartiment, singuri cu un domn cu barbă, cam ciudat, pe care nu l-am băgat în seamă, până a început să facă niște grimase ciudate și să vorbească singur. La început n-am înțeles, dar apoi am crezut că disting ceva cuvinte necuviincioase la adresa străinilor. Hmm. Mă uit la C., care îl vedea în diagonală, ”ieșim?” – trenul pleca într-un minut. ”REPEDE, ACUM!” – ne năpustim afară, intrăm în compartimentul celălalt, plin de oameni civilizați, iar trenul pleacă prompt. Ca să vezi aventură.

Jos l-am mai prins o dată pe R. la maraton, înainte de ultima tură (aici se aleargă 4 ture pe lângă lac), după care ne-am așezat comozi să-l așteptăm la sosirea cu majorete,

care salutau

concurenți

dintre cei mai diverși.

Cel mai impresionant – acest domn, pe care l-am pozat întâmplător la trecerea prin culoarul de fete,

ca să aflăm apoi că e câștigătorul categoriei 75-80 de ani. Are 76 de ani și a terminat în 14 ore și-un pic, reamintesc, următoarele: 3.8km înot prin lac, 180km pe bicicletă, apoi 42km și 195m alergare. Era vesel bine-merci.

Tot vesel a ajuns și R., relaxat – e la a doua ispravă, de data asta în condiții meteo semnificativ mai potrivnice.
I-am povestit despre un alt personaj, un mexican din echipa Timex, pe care îl știa, care a terminat un pic înaintea lui împreună cu doi fârtați, cam neclari în poză,

și care terminase un iron man săptămâna trecută la Frankfurt, după ce luna trecută urcase pe Mont Blanc.

Așa cu oamenii de fier.

Filmul zilei stă sub semnul furtunii (urmăriți mișcarea norilor):