Fix tramvaiul nostru s-a găsit să nu ajungă la timp, astfel încât am ajuns cu 5 minute înainte de start. Bine că R. plecase cu o jumătate de oră mai devreme, de a avut timp să se echipeze. La 7 fix s-a dat startul,
iar momentul cu oamenii furnicând în apă rămâne dintre cele mai impresionante imagini.
Se înoată 3.8 km, adică două ture pe lac. Nu durează mult și primii concurenți se apropie de insula unde îi așteptăm,
plutonul s-a mai rărit,
dar lupta pentru spațiu
e în continuare scrâncenă.
Iată-i și pe primii care trec pe sub podul
ce leagă insula de mal,
urmați
de cohorta
care se va înghesui
în spațiul strâmt
spre ieșire.
Se aleargă peste insulă și se intră înapoi în apă – timpul intermediar necesar pentru a fis siguri că nu se apelează la ”scurtături”. Printr-o coincidență absolut remarcabilă, mama lui R. îl surprinde exact la ieșirea din apă, după vreo 45 de minute de înot. Ne mutăm apoi la biciclete,
așteptându-l pentru schimb. Care de data asta merge mult mai repede – a îmbrăcat costumul de bicicletă și alergat pe sub costumul de înot, astfel încât tranziția se efectuează rapid și pornește, încurajat de niște foarte localnici, pe cei 180km de șosea.
Prompt a venit și prima rafală de ploaie,
care ne-a ținut în cortul cu mâncare o vreme.
Înainte de a pleca spre Heartbreak Hill, ne-am intersectat cu o grupă de Iron Kids – care dintre părinți v-ați da copiii la ”iron kids”?
La prima vedere m-am gândit – ”băi frate, și copiii?!”, dar apoi – nu cred că ”iron kids” e ceva extrem, cred că pur și simplu îi învață să înoate, bicicleze și să fugă – nu cred că la modul extrem, mai degrabă în a-i obișnui cu sportul. Și cu trezitul devreme ;).
explorish.ro 