”Neapărat să mergi la Porcão”, zisese D. când a aflat că ajung în Brazilia. Restaurant cu specific cărnos, culmea bucătăriei braziliene. Dar mai este un lanț cu veleități asemănătoare de care știam deja, Fogo de Chão, cu un restaurant chiar la 200m de hostel, pe plajă. Hotărăsc să merg acolo, din rațiuni logistice. Ajung, intru, mă așez, dar surpriză – e seară japoneză! Nuu, n-am venit pentru sushi la churrascaria, așa că mă ridic și plec. La ieșire întreb unde pot mânca o feijoada – doamna C. din avion o menționase ca pe cea mai braziliană mâncare. Oamenii îmi recomandă Casa de Feijoada, dar e în Ipanema. Hotărăsc să merg totuși la Porcão, poate or avea și-acolo feijoadă. Un taxi mă duce acolo, e în apropiere, chiar la intersecția dintre plăjile Botafogo și Flamengo.

Atâta că e închis.

Nu-mi rămâne decât să-l fotografiez pe la exterior,

cu aparatul foarte mic – vechiul Canon ixus 100 care încape la buzunarul de la cămașă, pe care l-am luat de fapt pentru că știe timelapse, dar azi l-am luat cu mine în oraș a) pentru că e foarte mic și ușor de ascuns și b) dacă cumva îmi e luat îmi pare cel mai puțin rău după el. Aici însă nimic nu pare să justifice aceste precauții – sunt doar câțiva turiști la pozat și ei.

Lumina nu e cine știe ce,

nu știu dacă alt aparat ar fi scos mult mai mult.

Până una alta, ce să fac? Mă încearcă și foamea. Dacă tot am ajuns la Flamengo, să parcurgem și plaja asta, care mărginește cartierul unde-și are rădăcinile celebra echipă a lui Romario.

Plaja e pustie.

Doar la aparatele sportive sunt niște oameni de toate vârstele – de admirat.

Către capătul plajei, vira la stânga pe sub stradă,

părăsesc tărâmul oarecum ”sigur” al plajei pentru străzile din Rio. Nu prea e lume pe stradă, întreb conform regulamentului la un magazin pe unde ajung la cel mai apropiat metrou, îmi zice s-o iau pe strada perpendiculară și ajung imediat – doar că acolo văd un grup de ce par a fi polițiști cu căști și ceva mulțime la înghesuială. Nu știu ce e și nu investighez – o iau pe strada paralelă cu respectiva, care e pustie – nici asta foarte încurajator, că nu știu cât de lăturalnică e de fapt.

Ajung destul de repede la ”bulevard”, nu văd polițiștii și nici mulțimea, nu aud zgomote. E animație pe stradă, dar tot scot aparatul pentru 3 poze scurte la casele

în stil colonial european

din cartierul Catete (pronunțat ”catieci”)

si mă scufund în gura de metrou din apropiere.