Flash-back, un episod de care am uitat:

După apusul glorios de soare din Puerto Madero se cuvine să pun burta la cale. În Puerto Madero sunt restaurante multe și bune, dar mai devreme ochisem unul în San Telmo, cartierul vechi, care părea promițător. 4 stele Tripadvisor, pereți scriși pe fiecare centimentru pătrat – mi-a adus aminte de Bodeguita del Medio, și-am zis gata, mănânc la Don Ernesto.
Am găsit drumul înapoi destul de ușor (încep să mă prind de configurația orașului în zona asta) și am găsit un loc la o masă retrasă în restaurant.

E cum mă așteptam.

Mi se pare o paradigmă interesantă ce se întâmplă cu locurile de acest gen. Don Ernesto probabil că a ajuns cunoscut și apreciat pe tripadvisor din pricina amplasamentului, mâncării bune, serviciului prietenos, atmosfera autentică. Astfel tot mai mulți au povestit despre acest loc, tot mai mulți turiști au venit, și pe măsură ce au venit, au schimbat și locul. Au mărit sala, ospătarii știu engleză, totul merge ca uns. Dar nu mai e atât de… autentic, parcă.

Iau lomo, mușchi la grătar. Wikitravel zice că în Argentina carnea se prăjește zdravăn – dacă zici ”medie” ți-o aduce prăjită, dacă zici ”în sânge” ți-o aduce medie, așa că trebuie să-i zici ”blue”, ”crudă”, pentru a o avea în sânge.

Așadar zic ”crudă”, și mi-o aduce… pe jumătate crudă. Încă o dovadă că locul s-a adaptat turiștilor. Carnea e însă foarte bună, recomand.

Recomand și ceafa, ce au luat vecinii de alături, care – doar’ suntem în America de Sud – intră joviali în vorbă.

Sunt amândoi profesori, colegi – el de matematică, ea de geografie.

”Aa, Rumania. Țara lui Dracula (râde :)). E frig tare la voi acolo, nu?”

E a n-șpea oară când mă întreabă cineva dacă e frig tare la noi – nu știu de unde impresia asta că suntem ori în Nordul îndepărtat, ori în Siberia, oricum ceva ținut întunecat unde e mereu frig.

”Cum e în Europa, se nasolește treaba, nu? Cu criza… uite, pe noi nu ne-a atins, și pentru prima oară după mulți ani parcă simțim un vânt pozitiv. Știi, în trecut eram dezbinați, în America de Sud, ne declaram sclavii Statelor Unite și Europei de Vest – președintele Menem, uitat fie-i numele, a zis la un moment dat că avem o relație ”carnală” cu Statele Unite – ce pervers, nici n-am putut să aud. Câtă înjosire. Argentinienii în general aveau un complex de inferioritate marcant față de europeni, pentru mulți visul era să ajungă în Europa – dar uite că acum se întoarce roata, mulți vor să vină înapoi, în Europa nu mai e ca înainte, și aici e mai bine. Pentru prima dată președinții noștri (a noastră, Chavez în Venezuela [aha, în gândul meu], cel din Bolivia) fac front comun, țin unii la alții, simțim din nou mândria de a fi cine suntem.”

Interesantă perspectivă. Eu auzisem lucruri mai puțin flatante despre señora Kirchner, că are apucături ce tind spre autoritarism, au naționalizat o bancă, au interdicții la import (noroc că au destule bucate în țară) – mie îmi trezește conotații neplăcute. Nu insist pe această temă, îi menționez doar în treacăt și în alt context că sistemul comunist nu funcționează în practică, e o mare capcană. O lăsăm așa. Terminăm mâncarea în același timp, schimbăm adresele de email și facebook, și îi întreb cum ajung cel mai simplu la hostel – merge pe jos?

”Hmm… nu te-aș sfătui, nu e foarte sigur, și dacă intră o gașcă de tineri „veseli” în vorbă cu tine și te simt că ești străin, nu e bine. Mai bine iei autobuzul nr. 4, stația nu e departe, te conducem noi.”
Într-adevăr, drăguți, mă conduc până la autobuz, care chiar așteaptă în stație – țup înăuntru, ura și larevedere din mers! Busul mă lasă fix la Avenida de Mayo colț cu 9 de Julio.
Acasă verific emailul, în continuare nici un semn de la A.G. Ia să-i scriu eu nevesti-sii, tot în doamne e baza. Om vedea mâine ce va fi, acum îmi pun dopurile în urechi și – buenas noches!