Turul de oraș începe din fața hostelului, pe Avenida 9 de Julio cea prea-lată
cu al ei Obelix.
E un tur ”clasic”, cu autocarul. Ghida trece pe la fiecare, ne câte un abțibild, ne spune aceeași glumă la toți… mda, turism de masă. Mi-a plăcut mai mult atmosfera din microbuzul lui Guștavu la Rio, dar asta e, scopul scuză mijloacele, iar scopul e să aflu și să văd cât mai multe despre acest oraș cu 13 milioane de locuitori într-un timp cât mai scurt. Ghida ne vorbește în spaniolă, portugheză și engleză și arată a japoneză – e născută aici, dar bunicii au fost toți japonezi.
Sunt foarte mulți brazilieni în autocar, câțiva venezueleni rătăciți și eu. Știu că sunt venezueleni pentru că atunci când ne oprim la Plaza de Mayo
azi scăldată în soare,
floare
și porumbei,
ne vorbește despre doamna președintă Kirchner (soția fostului președinte Kirchner) și zice că se înțelege foarte bine cu Chavez din Venezuela, cine știe, poate se căsătoresc – „uuuuu” dezaprobator din spate – … și emigrează în Cuba – ”Yeeeeee!” aprobator. Înțeleg că nici una, nici celălalt nu sunt prea agreați de, să zicem, o parte a populației.
Unii care sigur nu agrează starea de fapt sunt demonstranții din piață, ocazie cu care aflu în sfârșit ce e cu ei. Oamenii erau în armată în 1982, când s-a petrecut războiul Malvinelor. N-au participat activ la război, dar erau soldați, și acum cer facilități de veterani de război. Guvernul nu vrea să le dea. Ei ocupă piața și-și spun povestea. Nu știu exact unde, că nu i-am văzut la față, probabil mesajele au și rol de protecție antisolară.
Despre război poate vom mai vorbi, acum ne concentrăm pe oraș – un cartier unde probabil nu voi ajunge pe jos e Retiro, un cartier înstărit, cu bulevarde largi de blocuri,
mall-uri (Bullrich e cel mai scump),
rondo-uri cu statui
și mai ales parcuri (cică acest parc e foarte primitor ziua, dar să nu te apropii noaptea)
Cam ca zona nordică din București, doar că mai mare.
La umbra unui copac cu rădăcină foarte mare, care din păcate n-a ieșit în poză (am zis că nu mai fac poze din autobuz, dar altfel cum să țin minte / ilustrez povestea?) stăteau tineri cu mulți câini în lesă. Sunt ”plimbătorii de câini”, se pare o ocupație populară în Buenos Aires, și bănoasă – 10 dolari pe lună câinele. Dacă ai 20 de câini, trăiești bine-mersi nefăcând, practic, nimic productiv (tinerii stăteau tolăniți cu ochii în celulare). Doar că n-am văzut oameni cu 20 de câini, cam 10 erau maxim. Orișicât.
A doua oprire… merită un post dedicat.
