Mișcarea legănată a vaporului dă o ușoară senzație de amețeală-somnolență, dar nu de disconfort. Altfel pare a fi situația vecinului nostru de cabină, care nu pare a suporta călătoria prea bine – se aud destul de des zgomote puternice care nu prea lasă loc la interpretări: omului îi e rău.

Vecinul face parte dintr-un grup numeros de cetățeni chinezi de pe vapor. Făcând socoteala, reprezintă aproximativ ponderea populației chineze de pe glob. În primă instanță m-am mirat, dar a durat doar o clipă – de fapt, era de așteptat ca astfel de destinații să fie atrăgătoare pentru noua clasă mijlocie înstărită din China.

De la început a fost clar că reprezintă un grup separat de restul turiștilor – ocupă o jumătate de restaurant, au meniu separat, anunțurile pe vapor se fac în engleză și chineză. Bariera principală e limba – puțini dintre ei par a vorbi engleză, astfel încât comunicarea cu restul turiștilor e practic nulă.
În aceste condiții bănuiesc că nu prea poți evita a vorbi despre ei ca grup – la început am crezut că echipajul îi ia peste picior spunându-le ”amazing group” – dar am aflat ulterior că așa se numește agenția care i-a adus :). Eu le zic ”pelerini”, o ușoară adaptare a denumirii pe care o folosește A.

Dacă anunțurile se fac bilingv, prezentările pe teme de interes se fac doar în engleză – vine cine vrea, înțelege cine poate. Azi, a doua zi pe mare, e rândul geologului de bord, un neamț foarte pasionata de meserie, care încearcă să facă prezentarea mai dinamică, propunând un joc interactiv.
Fără succes însă. Toate strădaniile lui nu pot masca stilul extrem de sec în care prezintă conținutul. În principiu mă interesa tema, dar n-am rezistat. Îmi pare rău pentru el, dar am dormit dus în majoritatea timpului.

Asta poate și pentru că de dimineață mă trezisem cu noaptea în cap – programul e strict, micul dejun la 8, la 9:30 deja prima prezentare despre foci și balene, la 11 prezentarea geologului, apoi prânzul. Abia am apucat să ies puțin pe punte, împreună cu chinezii armați cu cele mai ”supărate” aparate foto și mai ales obiective pe care le-am văzut vreodată pe metru pătrat

în speranța vânării unui albatros călător, dar… nimic la orizont,

doar un stol de petreli ”comuni” (frumoși și ei) în siajul vaporului.

După prânz trebuie să iau decizia dacă mă înscriu în grupul de kaiaciști. Decizia e ușurată de faptul că e scump, în plus timpul va fi foarte scurt, consider că abia voi avea timp să mă concentrez pe programul ”normal”.

Care program deocamdată va include luarea în primire a cizmelor de cauciuc și o prelegere despre exploratori ținută de Rick, istoricul echipajului. Dar stai așa – ce se vede afară?