La cină am avut marea dilemă: să iau pastile de rău de mare sau nu? Flashback – am fost la un doctor înainte să plec, care s-a întâmplat să fie navigator pasionat, și când a auzit unde merg a râs – ”ooh, în roaring forties!”. Mi-a recomandat niște pastile, se iau de dimineața și seara cu mâncarea și n-ai treabă. Atâta că… efectul secundar e o stare de somnolență care ține două zile, apoi dispare. Hmm. Mai auzisem povești cu oameni care au trebuit să se lege de pat să nu dea cu capul de tavan, așa tare îi legăna.

Cu toate astea, tentația e să nu iau pastilele, să văd dacă mi se face rău sau nu. Am mai fost de vreo două ori pe mare în bărci mici, n-am avut nimic – dar nici n-au fost valuri.

Bazându-se pe experiențe anterioare edificatoare și mânat de încrederea în propriile-i forțe caracteristică, A. a hotărât să nu ia nimic. Recunosc, mi-ar plăcea să pot spune ulterior că am traversat pasajul fără pastile, dar – detest atât de mult senzația de vomă, încât doar gândul la acea eventualitate și – hap! înghit hapul.

Pe repede înainte de la acel moment – e vremea de culcare, dau să mă spăl pe dinți în baia mică dar ireproșabilă, și mă clatin. Hmm, o fi de la oboseală? De la medicament? Mi s-a părut? Nu mi s-a părut, capul mi se apropie involuntar de oglindă, iar inima tresaltă: să vezi c-am intrat în pasajul Drake! Daa, repederepede în pat, să-l întâmpin în poziție orizontală, pentru orice eventualitate.

Adorm într-un plăcut legănat.

…

Mă trezesc în patul scârțâind din toate încheieturile – e dimineață, iar vaporul se clatină simțitor. Mă ridic mai ușor decât mă așteptam – efectul somnoros al medicamentului e probabil anulat de adrenalina experienței – vaporul se clatină suficient de mult încât să ai automat un mers de om beat, dar nu suficient de tare încât statul în picioare să nu fie practicabil.

La micul dejun – sala pe jumătate goală. Hopaaa, vânturile valurile au făcut primele victime. A. n-are nimic, nici C., nici L., nici eu, doar puțină amețeală, probabil de la medicament.

Ziua e umplută cu prelegeri și… mese – mâncare în abundență, și bună. Aflăm că suntem circa 180 de pasageri, 140 și ceva în ”staff” – din care majoritatea angajați ”hotelieri”. Vaporul are 126m lungime și 16 lățime (n-aș fi știut să aproximez).
Pasajul Drake este cunoscut pentru instabilitate – se spune că variază între ”Drake Lake” – foarte liniștit, ca un lac – și ”Drake Shake”, care te scutură. Oamenii ne spun că avem parte de o intensitate ”medie”, cu valuri de 4 metri.

Încep și prelegerile ”tematice” – una din cele mai interesante e despre păsările din Oceanul de Sud.

Ornitologul de bord (un englez simpatic și entuziast) ne vorbește cu pasiune mai ales despre două zburătoare, favoritele lui: albastrosul călător și petrelul-de-zăpadă. Albastrosul călător e pasărea cu cea mai mare anvergură a aripilor din lume, mai mare decât a condorului (!), de 2.5-3.5m. Petrece aproape toată viața în aer (!), coboară în apă sau pe țărm doar pentru a mânca și a cloci. Cum de nu obosește? Aripile au un sistem de blocare în poziție de planare, așa călărește curenții de aer ore și zile în șir. Azi-dimineață au văzut unnul în spatele vaporului, care pentru el e un fel de ”ia-mă nene pe niște curenți de aer constanți” – mi-e ciudă că nu m-am trezit și eu să-l văd, între timp a plecat.

Petrelul de zăpadă e altă specie destul de rară, o pasăre de un alb imaculat, în afară de ciocul, ochii și picioarele închise la culoare, ”îngerul Oceanului de Sud” cum îl alintă Chris. N-a apărut nici unul până acum, dar Chris mai speră.

Gata, nu mai e de stat înăuntru, mi-a făcut poftă – ies cu A. afară să vedem care-i treaba. E înnorat, dar cu vizibilitate bună asupra a ce pare o furtună în depărtare.

Ne ducem să vedem priveliștea în față

și în spate (nici azi nu știu care e prora și care e pupa, pupa e în spate?),

observăm că nu prea mai sunt păsări, dar stai – până ne fâțâim pe punte din provă-n pupă, n-apucăm să schimbăm două vorbe-n vânt, că – ce-i asta?! Nu se mai vede nimic în zare!

Furtuna ne-a ajuns cu o viteză incredibilă – gata, hai înăuntru că nu mai e de stat. Mergem în cameră și ne uităm pe geam – cu totul alt peisaj!

Nu știu dacă se întețesc unduirile vaporului, dar bătăile în geam sigur.

În ciuda agitației valurilor remarcăm că apa e FOARTE CURATĂ, de un albastru foarte închis și foarte pur, bătând în turcoaz când se sparge de vapor.

Înainte de a merge la următoarea mâncare am așezat camera mică de timelapse la geam, să vedem dacă surprinde legănarea vaporului. Acum știu că n-a fost o idee bună, trebuia filmat ca să-ți dai seama. Ce-a ieșit, mai jos.

Încă un eveniment notabil al zilei – concursul de iceberg spotting: suntem invitați să ne trecem estimarea orei exacte a zăririi primului aisberg pe-o listă. Hmmm… să facem un calcul: traversarea pasajului două zile, se vor vedea cel mai devreme de la jumătatea distanței încolo, cumva simt că va fi mai târziu, altfel n-ar fi întrebat… pun la noapte la unu’.
Noapte bunu.