Locul acostării e îngust, trebuie să fii atent când pășești din barcă pe stâncile alunecoase, în apă până la glezne.

Echipajul e acolo și te ajută cu prinderea brațului exersată la antrenamente – dar de data aceasta pentru prima dată ”pe bune”, într-o deplină agitație –

până să mă dezmeticesc, deja am pus piciorul pe Antarctica.

Pohta ce-am pohtit, de acum aproape fix 10 ani, de când am aflat că și ”muritorii de rând” pot ajunge acolo, nu numai cercetătorii științifici.

Cumva îmi închipuisem momentul cu mai mult fast și ceremonie, dar – de fapt, așa trebuie să fi fost și marile momente ale istoriei – la vremea lor au trecut repede și aproape inconștient pentru cei implicați, ca orice… moment.

Mă opresc după câțiva pași să-i fac o poză și să-l felicit pe A. – e al șaptelea continent pe care mâna lui a pus piciorul.

Pornim pe deal în sus; panta în zigzag părea mai abruptă din barcă decât e în realitate,

dar viața sedentară își spune cuvântul, pufăi zdravăn când ajung sus.

Oboseala însă e luată parcă cu mâna de peisaj.

Pe o avem parte Orne Harbor, cu vaporul în parcare,

pe cealaltă… nu știu ce e, dar e frumos.

Suntem pe creastă, cu două panorame demne de remarcat – aici se face utilă funcția panoramică a micului aparat:

Să purcedem deci pe creasta Făgărașului Antarctic în sus, să-i cunoaștem locuitorii.