Creasta pe care ne aflăm nu e numai un reper peisagistic de mare sensibilitate, ci și patria singurilor locuitori băștinași ai acestor minunate meleaguri terestre.

Mica lor comunitate

întâmpină invadatorii galbeni

cu o nonșalanță zguduitoare.

Își văd în continuare de treburile lor

casnice

fără a se jena un gram de huidumele care le urmăresc fiecare mișcare cu aparatele larg pornite.

Regula e așa: n-ai voie să te apropii de o formă de viață băștinoasă la mai puțin de 5 metri. Pinguinii însă, neștiind românește, englezește sau chinezește, n-au de unde să știe despre această regulă, așa că nu sunt obligați să o respecte. Ca urmare, strategia recomandată e să te așezi într-un loc și să stai liniștit, lăsându-i pe ei să vină la tine.

Citisem despre pinguini mari și mici, curioși și prietenoși, care vin și ți se așează pe bocanci. La prima vedere,

lorzii munților

din tribul chinstrap, ”cu căpăstru”, din cauza liniei de sub cioc, nu au astfel de curiozități, ci stau în banca lor;

nici pui nu văd jucându-se prin sat.

Misterul e deslușit repede, în vorbă cu pinguinologii, care au rămas pe deal să ne aștepte și pe noi: suntem la începutul sezonului, când sunt în perioada construcției cuibului și a împerecherii (cum am și văzut). Anul acesta se pare că zăpada a durat chiar mai mult ca în alți ani, încă nici nu și-au pus cuiburile de piatră, foarte confortabile (…nu!) la punct.

Asta pentru că ei nu depun ouă în zăpadă, doar pe stânci.

Știu că aici se va topi zăpada, așa că așteaptă răbdători

mai multe zile însorite, ca aceasta,

să apuce în sfârșit să-și vadă și ei de cele treburi ale clocitului. Puii vor apărea în Decembrie-Ianuarie; între Crăciun și Anul Nou e perioada cea mai propice pentru a vedea Mumble mici la joacă.

Până una-alta părinții își petrec timpul etalându-și glasurile cristaline – mă întreb dacă așa cânta Apolodor, cu a lui voce de tenor.

Comportamentul acesta

pasional

se numește ”extatic display”, ”afișarea extatică”, și vrea să arate cine-i cel mai tare pinguin din sat, la cântat, și afișat.

Cum sună? Cristalin ca un gâjâit de fierăstrău când ajunge într-un nod de lemn.

Mi-am propus încă dinainte de descălecare să mă așez undeva, să stau să-i urmăresc… dar n-am stare. Sindromul King Kong mă cheamă sus, la capătul coloniei, pentru o privire de ansamblu.

Viața pașnică a comunității e întreruptă brusc de un eveniment neprevăzut care provoacă oarece agitație.

Aiurea, doar în poză pare așa, că strigă cu disperare ”nuuuuu!”,

în realitate nici n-am observat până nu ne-a arătat Chris, ornitologul, aflat și el în extaz: un intrus a pătruns pe furiș și a tâlhărit cu sânge rece însuși patrimoniul genetic al generațiilor viitoare de vajnici cuceritori ai înălțimilor:

Skua e piratul din antipozi, trăiește din ce prăduiește – în cazu acesta, un ou de pinguin.

Iată că am prins și un fragment de teleenciclopedie, actorii din fimul animal în interacțiunea lor implacabilă.

Am zis cuceritori ai înălțimilor? Chinstrapii sunt ”alpiniștii între pinguini”, cum i-au numit Ben și Tom. Extraordinar cum niște indivizi aparent atât de limitați

în mișcarea pe uscat

parcurg aceste pante pentru care eu am un deosebit respect,

de câteva ori pe zi. Sus-jos, sus-jos,

la masă-la somn, la masă-la somn. Și construit cuiburi. Și… hopașa.

Aș mai fi stat cu ei mult și bine, mai ales că am descoperit gustul vânătorii destul de târziu – păi da, la început am pozat doar cu camera mică, fiindu-mi mult s-o scot pe cea mare din sac, mai ales că pozele păreau a ieși destul de bine, ca de exemplu cu acest pinguin surprins exact în momentul producției de guano.

Până la urmă am zis hai, dacă tot am cărat-o până sus, să scot DSLRul pe care pusesem obiectivul de 55-200mm, și… altă viață, titan ice! Cu totul altă senzație când izolezi subiectul prin vizor,

declașează instincte vânătorești veritabile.

Așa că aș mai poza mult și bine aici sus,

dar o privire în jos

ne arată că au început mișcările de trupe,

vin bărcile să ne ia înapoi la vapor.

Rămân printre ultimii, privindu-i pe cei 4 frați canadieni de origine chineză cum se dau de-a dura pe deal în jos, lucru care-mi face și mie poftă.

Mă abțin, pentru moment, zic doar la revedere, pinguini, cuceritori

ai gheții.