Şampania

Habar n-aveam că domnul Moët a inventat şampania, pe la 1743 toamna.
Sau că domnul Chandon a fost ginerele fiului domnului Moët, inventatorul.
Sau că strugurii negri Pinot Noir dau zeamă albă dacă nu amesteci cojile.

Dar câte nu ştiam, şi câte am aflat de la vizita la casa de şampanie Moët&Chandon din Epernay, efectuată duminică împreună cu A&A şi J&L.

Nu-mi place şampania, dar după această zi o privesc cu alţi ochi. S-a dovedit din nou că o călătorie face cât nuştiucâte cărţi, şi aş adăuga că face cât cărţi pe care altfel nu le-ai fi citit. Puteam desigur să citesc pe wikipedia despre şampanie, dar n-am avut interes. Aşa însă, la faţa locului, totul are alt farmec.

La şampanie e deosebit de importantă faţa locului, pentru că e o băutură „cu origine controlată”, adică doar licoarea produsă în zona Champagne din Franţa, o regiune cât vreo 4 judeţe. O, dar reglementările nu se opresc aici. Totul, până la cel mai mic amănunt, e controlat legislativ în acea regiune. Sunt vreo 300 de sate care au dreptul să planteze vie, numite „cru” (se citeşte „crü”). Dar au voie să planteze doar în anumite locuri, şi doar anumite soiuri. Pinot Noir în Nord şi Sud, Pinot Meunier în Vest, Chardonnay în centru, pe „dealurile albe”. Acestea snt şi cele 3 soiuri din care se amestecă şampania „normală” (mai există şi şampania blanc-des-blancs, „albă”, doar din amestec de Chardonnay).

De ce amestec? Păi domnu’ Moët a dorit să combine structura bogată a lui Pinot noir cu buchetul complex al lui Pinot Meunier şi prospeţimea lui Chardonnay. Madame de Pompadour a fost încântată şi a fost pentru o vreme „ambasadoarea” băuturii pe la curţile Europii. Ce mi se pare foarte interesant e că la şampanie nu e ca la vinuri, care au alt gust în funcţie de an. Nu, ei garantează acelaşi gust în fiecare an! Şi asta la ceva atât de instabil ca vinul! Adică, dacă clientului i-a plăcut şampania X, la anul va putea bea licoare cu exact acelaşi gust! Pentru asta, amestecătorii de la Moët&Chandon amestecă peste 200 de vinuri (!!) de la cru-urile cu care colaborează.

Vizita a fost cu ghid, o franţuzoaică cu o pronunţie engleză britanică excelentă (mai rar), care ne-a arătat multe chestii interesante, cum că sticlele se umplu cu vin, la care se adaugă drojdie şi zahăr, pentru a fermenta şi a produce „bulele” natural, şi apoi se depozitează în beciurile unde temperatura rămâne constantă de 12 grade tot anul. 100km de beciuri au doar Moët & Chandon,

şi arată aşa pozate cu aparatul meu

şi aşa

pozate cu aparatul şi mai ales obiectivul lui A., cu deschidere de 1.8 – aia da jucărie, se vede diferenţa. Eu cu deschiderea de 3.5 a trebuit să bag ISO 800 (că la 1600 face zgomot mare), şi din cauza asta timp de expunere lung, de vreo secundă, cu mână tremurândă, iese neclar. A. cu lentila lui plus aparat mai nou care nu face aşa zgomot la 1600, şi-a „permis” un timp de expunere rezonabil pentru poza „din mână”. Aviz pasionaţilor, lentilele alea ştie kestii.

Sticlele astea de exemplu

erau de Dom Perignon, care e o marcă a lor – nici asta nu ştiam. Cică pe tăbliţele alea doar vinificatorii ştiu să descifreze ce scrie. Am întrebat-o de ce stau sticlele culcate, n-a ştiut :). Am luat-o prin surprindere – nimeni n-a mai întrebat-o ceva atât de banal. Bănuiesc că A. are dreptate, e pentru că se depozitează mai eficient aşa, în plus mă gândesc ca drojdia şi zahărul să fie împrăştiate pe un spaţiu mai mare.

DAR – problema cu cazarea la orizontală e că se depune drojdie peste tot. Cică drojdia e praf fin şi gros. Dacă o întorci direct cu capul în jos să se depună, cade doar ăla gros. Aşa că băeţii au inventat nişte rafturi unde ţin sticlele înclinate

şi un nene vine în fiecare zi şi le roteşte şi înclină un pic mai mult – astfel cică particulele grele le trag şi pe cele fine după ele în jos, până ce la sfârşit se depune drojdia toată la vârf. Cică un întorcător de sticle prestează 15000 pe zi. După ce se încheie depunerea, gâtul sticlei e vârât într-o maşinărie unde îngheaţă la -25 de grade (doar gâtul, să îngheţe gomoloţul de drojdie), după care o altă maşinărie scoate dopul (dop simplu de metal), presiunea dinăuntru scuipă gomoloţul de gheaţă format, şi sticla e căpăcită imediat înapoi. Ca să vezi combinaţie. Apoi mai e lăsată minim 15 luni până să se poată vinde.

Asta aşa, în mare, nici n-am zis toate detaliile. Tura s-a încheiat cu degustare, desigur, o şampanie normală şi una rosé. Culoarea roză vine de la faptul că l-au stors pe Pinot Noir cu coji cu tot. Mi-a plăcut mai mult, poate placebo că e culoarea mai vie.

Am ieşit apoi afară la soare şi mandarini

şi am purces să mâncăm de prânz. N-am văzut prea mult din Epernay, „capitala şampaniei”, doar o biserică interesantă

lângă care era restaurantul. La Table Korbus. Am reţinut numele din 2 motive – 1) mâncarea FOARTE BUNĂ, cu 21 de euroi primeşti un meniu gourmet a-ntâia, de la aperitiv

la desert.

Başca poţi veni cu propria şampanie,

pe care o-am băut.

Al doilea motiv e următorul: voiam să mergem să vedem şi o şampanerie mică, nişte „particulari”. Am întrebat un ospătar dacă ne poate recomanda ceva în zonă, ne-a zis „din păcate, e duminică dupămasă, totul e închis.” „Ok”, dau să plec. Dar zice „staţi aşa un pic”. Se duce alături, vine după 2 minute, zice – „în sala de alături avem un client care are o casă de şampanie, l-am întrebat dacă poate să vă primească. A zis că nu poate, dar are un prieten care ar putea. Îl sună şi ne spune.”

După nici un minut văd că iese un om din restaurant, probabil s-a dus la maşină – era şampanierul. S-a întors repede şi ne-a zis că şi-a sunat prietenul, care a zis că dacă vrem putem merge acum, că dup-aia trebuie să meargă la spital la bunica lui. I-a arătat ospătarului adresa în cartea de telefon, care ne-a notat-o pe o hârtie, şi… aşa am ajuns la casa de şampanie a lui John-Charles Ricciuti, din Avenay Val D’Or – casa asta pe stânga.

Ne-a primit soţia lui până la urmă, care ne-a dus în camera de oaspeţi, unde ne-a dat să gustăm nişte şampanie „albă”, că doar din aia avea în frigider, dar s-a mai dus în altă cameră şi a mai găsit o sticlă de „amestec”, fără etichetă, „de la mama ei”, pe care ne-a dat-o şi pe aia s-o degustăm. Ne-a arătat diverse unelte vechi expuse acolo, între care acest divais de pus doape,

ne-a povestit despre ferma lor (doar 6 hectare, lucrată de ea cu soţul, plus 2 angajaţi, iar la recoltă (care a început… ieri) numărul oamenilor ajunge la 44. Plus un enolog care ajută mai mulţi particulari. Amestecul e făcut de soţul ei – nu au 200 de soiuri ca Moeţii, da’ orişicât. Pământul lor e de tip „Grand Cru”, cel mai bun din cele 3 tipuri, situat chiar lângă viile Dom Perignon. Doar 17 sate din cele 300 au titulatura „grand cru”, 41 „premier cru” şi restul… nu mai ştiu cum. Lista completă aici.

Nenea John-Charles (numit John după bunicul trăit în America şi Charles după De Gaulle :) şi ai lui fac în majoritate şampanie „vintage”, adică cu vin din acelaşi an – Moeţii fac şi multă „ne-vintage”, amestecă vin din ani diferiţi – gustul să iasă. Dar ăştia mai mici nu-şi permit, nu au spaţii de stocare, aşa că se mulţumesc cu ce au. Iar statul le îngrădeşte foarte clar ce au – de exemplu lor le permite să crească vie până la un anumit punct, iar câţiva centimetri mai încolo, tot pe pământul lor, nu mai au voie, trebuie să pună altceva.

Iată procesul şampanificării:

Foarte cumsecade doamna… Nu ştia decât franceză am tradus eu un pic şi J. mai mult, că a crescut în Canada şi ştia. O experienţă foarte faină, foarte „cozy”, după luxul de la Moet. A propos lux, am aflat că Luis Vuitton a cumpărat Moet & Chandon – tot au înghiţit ce înseamnă „produse de lux”.

Ne-am dus apoi la castelul din Etoges, unde ne-am relaxat la o cafea în curte, după care… vremea cinei :). Am sunat la vreo 3 restaurante, închise toate. Hm. Am zis hai să purcedem la drum, facem un tur gastronomic, trecem pe la următorul, dacă e închis, la următorul (din cele recomandate de Michelin în ghid). Primul era închis, dar apoi J. i-a prins pe unii la telefon şi a făcut rezervare. Pe drum am oprit să pozăm nişte vii

şi zona în sine (clic, ca de obicei, pentru a vedea poza mare),

iar când am ajuns la restaurantul din Dormans, după un drum printre copaci,

am avut 2 surprize – 1. era închis, fiind restaurantul greşit, şi 2. – era plin de… ţigani. Ţigani francezi (probabil şi români), cu rulote, care veniseră probabil pentru culesul ce stătea să înceapă. Nu-mi pare rău că am ajuns totuşi acolo, pentru că era pe malul râului, carele a prilejuit poza asta:

Până la urmă am găsit restaurantul, în Epernay, unde am mâncat din nou bine, şi am alunecat domol în seară.
Îmi place în Franţa, în general, dar mai ales cu companie potrivită.

Anunțuri

5 gânduri despre “Şampania

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s