Pe când ultimele raze ale soarelui străpung norii într-un spectacol altfel foarte frumos,

zărim din nou pământ. Verde. Copaci. Un peisaj… straniu, în care parcă nu mă simt în largul meu.

Deși poze ca acestea

ar fi fost oricând ”valabile” pentru peisaje de călătorie,

nu pot să zic că le fac cu mare entuziasm. Ne-am întors… după copaci, în curând vor apărea și oameni… brrr, civilizație. Nu vrem să ne gândim la asta, dar e greu de evitat.

Echipajul ne înveselește la Cocktailul de Adio al Căpitanului Boris (nava e de construcție franceză sub stindard din Bahamas, operată de o companie americană cu căpitan și prim-ofițer ruși. Cu prim-ofițerul am și stat de vorbă în cabină, ne-a arătat instrumentele, e din Novorossisk, ”vecin” de la Marea Neagră.) Toți sunt îmbrăcați în alb, obosiți dar mulțumiți că au mai trecut o excursie cu bine. Și eu mi-am luat singurul obiect de îmbrăcăminte alb din dotare, tricoul cu Pinguinii din Madagascar – ”smile and wave!” de la M., pentru a-i cinsti.

Ce viață… ne întrebam cu A.&C. dacă ne-ar plăcea. Ești mereu în expediție, descoperi mereu ceva nou, iarna în Antarctica, vara în Norvegia/Groenlanda/Canada… sună romantic; dar reversul medaliei e – stai acasă o lună pe an, nu tu internet, nu tu viață de familie, prieteni… universul tău e în două luntri, de fapt în 3, cu cea de-acasă.

Vom acosta mâine dimineață, vor avea liber câteva ore, după care vor primi următoarea trupă de turiști pentru o excursie mai lungă, de 15 zile. Și tot așa până în Martie. Se recomandă, dacă poți alege, să nu mergi în excursii din astea în Martie, când echipajele sunt epuizate. Bine, n-are a face, oamenii sunt profesioniști desăvârșiți.

Noi i-am prins la început de sezon, au fost extraordinari. Mulți canadieni și australieni, ceva americani și câte-un european și sud-american printre ei. Sunt 16 în echipaj, dar alți 80 în ”stafful hotelier”, în majoritate nevăzuți, ca și marinarii. Bucătarul e neamț, șeful de sală chinez,

și îl menționez și pentru festinul caloric de adio –

o masă cu deserturi

din care n-aveai cum să nu te înfrupți.

Pentru a ne trata melancolia am jucat scrabble pe seară; în ciuda unor ”pietre” de tot râsul în primul joc, terminat pe ultimul loc,

în al doilea joc românii au terminat pe primele 2 locuri, A. pe 1, eu pe 2 – nostim, tocmai cei doi native speakeri. Acestea fiind zise – scrabble-ul e (și) un joc de noroc; spre ilustrare tabla lui J. la un moment dat.

Seara s-a lăsat cu petrecere, muzică și dans,

timp în care un grup restrâns a dovedit o sticluță de un sfert de litru de țuică – doar’ n-am dus-o degeaba.

Și… asta a fost.