Simt o bătaie pe umăr.
”Tricoul e al echipei României?” mă întreabă tânărul de pe rândul din spate.
”Da”.
”Marsel Raducianu”, zice zâmbind.
”Poftim?”
”Marsel Radukanu”.
”Aaa, Marcel Răducanu! Ja, ja :)”

În gând mă mir cu un amestec de bucurie și tristețe că tânărul care nu cred că era născut când juca Marcel Răducanu știe despre el mai multe decât mine.

Alături avem un suporter al lui FC Augsburg, care sigur l-a prins pe Marcel Răducanu jucând, dar nu împotriva gazdelor de azi, care probabil erau prin ligile inferioare la vremea respectivă – omul are tricou, șapcă, pahar de bere – adică tot echipamentul necesar – și trăiește intens fiecare fază.

Într-adevăr, începutul de meci îi dă motive de trepidație – Borussia ”nu joacă nimic”, iar gazdele aleargă, insistă, combină frumos pe flancuri – doar în careu nu prea ajung, și când ajung nu se descurcă.

S. povestește că anul trecut a stat în sectorul familiștilor, exact vis-a-vis pe diagonală, unde atmosfera a fost liniștită spre plictisitoare, așa că de data asta a făcut rost de bilete lângă sectorul suporterilor oaspeți. Rămăsese cu un bilet disponibil și mă întrebase acum 2 zile dacă vreau să merg – așa am ajuns aici. Sunt de părere că oportunitățile pentru experiențe deosebite apărute spontan trebuie urmărite pe cât se poate, de obicei merită.

Ajunsesem la prânz în Augsburg, un oraș frumos din Bavaria, nu departe de München – nu știu dacă arhitectura e original medievală sau refăcută după război, dar arată foarte bine.

Nu am însă mult timp pentru vizite turistice, mă întâlnesc cu S. la primărie și mergem cu tramvaiul spre stadion, într-o mulțime pestriță de suporteri roș-alb-verzi amestecați cu galbenii fosforescenți de Dortmund. Care cântă câteva refrene în tramvai, fără a fi bătuți și aruncați afară.

La stadion poți lua renumitul cârnat cu bere sau Coca-Cola doar cu un card cu cip, nu se poate plăti în bani lichizi, o ciudățenie pe care n-o prea înțeleg – din câte citesc e o metodă eficientă pentru cei ce operează stadionul, bașca oferă venituri suplimentare prin sumele rămase nefolosite pe carduri. Mda.

Luăm loc lângă fanii Borussiei, într-un amestec de tricouri galbene cu roș-verzi, dar toți ochii sunt pe triunghiul galben din colțul stadionului.

SGL Arena e un stadion de 30000 de locuri deosebit de cochet. Destul de nou, dupa cum zice S., modern, foarte placut, cu tribunele înalte până lângă gazon, să tot joci, să tot priveşti. Augsburg e un club mic (mda, văd ce înseamnă „mic” aici), dar cu doi sponsori puternici, care au investit cu cap, în timp, pentru creşterea performanţei. Deocamdată sunt la nivelul „abia ne-am menţinut în prima divizie după promovare”, să vedem ce le rezervă viitorul cu aşa stadion frumos. Sunt ceva locuri goale la tribuna 1, dar crainicul anunţă că meciul se dispută cu casa închisă, 30660 spectatori.

Luat de val, uit să fac poze la încălzire, cu aproape toți actorii galbeni din finala Ligii Campionilor aflați la câțiva metri – senzație suprarealistă, acum 3 luni nu mă gândeam că o să ajung să-i văd pe viu, și atât de repede.

Timpul trece, cârnatul se termină, începe meciul. Peluza gazdelor afișează o coregrafie, dar vocile nu li se aud.

Mă întreb dacă doar din cauză că stăm lângă Zidul Galben (varianta redusă, de deplasare), care cântă fantastic, încontinuu de la primul fluier.

Fac poze, filmez, primele 10 minute nici nu văd mare lucru din meci, și nu sunt singurul, mulți spectatori pozează cu telefoanele și probabil postează pe rețelele de socializare – experiența fotbalistică de tip nou.

Pozele sunt în principal cu echipa gazdă în atac – într-un fel de bine, că avem parte de acțiune la poarta ”noastră”, și-i vedem pe celebrii Hummels, Subotic, Schmelzer și Grosskreutz întorși pe toate fețele la cornere.

Ocazii mari însă sunt destul de rare, tânărul portar australian care-l înlocuiește pe suspendatul Weidenfeller nu e pus în mare dificultate; dincolo Borussia nu are aproape deloc, până la… gol. Nici n-am văzut bine, că e departe, dar e 1-0 pentru favoriți.

La pauză, S. e mulțumit, dar nu încântat – jocul galben scârțâie serios, împotriva unui adversar ambițios, dar modest. La începerea părții a doua observăm cum numărul fotografilor din fața noastră s-a înmulțit de la 1 la vreo 10, toți așteptându-se ca vedetele să apară în această parte a terenului.

Nu știu pe ce-și bazează așteptările, după joc n-ai zice… dar au dreptate. Schmelzer e activ, face de toate,

Lewandowski are câteva execuții de mare inteligență și control, dar în rest nu pare să depună maxim de efort,

Reus e mai insistent, dar nu prea-i ies multe. Până la această lovitură liberă, pe care o trimite periculos, ”à la Ilie Dumitrescu“.

”De aici a marcat anul trecut”, zice S.
”Cât a fost?”
”3-0, dar după un meci greu”.
”Păi, așa va fi și acum.”

Reus nu marchează din lovitura liberă, apără portarul,

dar nu după mult timp se face 2-0, gol Pierre-Emerick Aubameyang, adus anul acesta de la St. Etienne, autor de altfel și al primului gol, de la cealaltă poartă.

Iar Borussia se descătușează, Augsburg nu mai joacă nimic. Ocaziile abundă, se face în curând 3-0, același simpatic Aubameyang, jucătorul cu cel mai rapid din lume, cică are accelerație mai mare ca Usain Bolt pe primii 40m (”Asta da politică de transferuri”, zice unul din băieții din spate, cu care între timp batem cuba la fiecare gol). E ovaționat la mii de decibeli când e schimbat. Nu la fel se întâmplă cu Lewandowski, care e aplaudat, dar nu isteric, în ciuda unui gol din 11m, care cosființește scorul final, 4-0,

spre bucuria familiei Borussenilor, venită cu mic cu mare la spectacol.

Și spectacol a fost, atât în teren (până la urmă), cât și, mai ales, în tribune.

După meci mergem la o terasă din centru să bem un suc, stăm la o tacla și să facem niște poze în lumina caldă a serii.

Vorbim despre una-alta, despre echipele românești, S. e de părere că încep să apară încet-încet mai mulți jucători buni din România, mă întreabă ce mai face Torje (!), care fusese acum doi ani pe lista unor echipe germane cu titlu de mare speranță.
”S-a cam pierdut”, zic cu amărăciune.
”Dar mai aveți, e un fundaș bun, cum îl cheamă, Ș…”
”Chiricheș.”
”Cum se pronunță?”
”Kirikesch”.
”O, după scriere în nici un caz nu l-aș fi pronunțat așa :)”.
Mă gândesc cu amuzament cum se vor descurca englezii, dacă ajunge la Tottenham până la urmă, cu numele băcăuanului.

S. e tobă de fotbal, atât tactic (a jucat), cât și la curent cu noutățile, de mult n-am mai avut o discuție fotbalistică cu un om atât de ”în temă”. Știe tot ce mișcă, îmi amintesc de vremurile când știam și eu tot ce mișcă, singurul ziar citit fiind ”Sportul”.

Vorbim de cupele europene, de echipele noastre necunoscute, se miră că am scos pe alde Vitesse (”e greu cu Swansea, joacă un fotbal neenglezesc, au jucători buni, Michu, Bony”). ”Îl știi pe Regenkampf?” îl întreb într-o doară. ”E antrenor la Steaua.”
”Antrenează? Sigur că îl știu. Jucător bunicel, dar… l-am văzut o dată pe viu, pe când juca la Alemannia Aachen. Stăteam chiar lângă fanionul de la colț, a venit să bată un corner, l-a bătut atât de rău, încât în acel moment m-am gândit: dacă ăsta e profesionist și bate așa, atunci pot să ajung și eu profesionist.”

Ne despărțim cu speranța că Regenkampf va ajunge antrenor mai bun decât a fost jucător (sunt semne încurajatoare), și a unei confruntări germano-române în grupe – fie ele de Ligă sau de EuropaLigă – la care să mergem împreună la un meci. E seară de vară la Augsburg, iar eu am încălecat la volan, și-am pornit înapoi spre o nouă săptămână, cu o experiență plăcută a culturii de fotbal germane în bagaj.