Trag la hotelul Vacansoleil l’Orangeraie, clădire veche și impozantă, dar hotelul e destul de ieftin, întreb recepționista unde recomandă să mănânc, zice Martin & Fils lângă piața de pește. Acolo mă duc, e un loc cochet, arată prietenos, patronul și fiii foarte preocupați de experiența clienților. Alegerea mâncării nu e prea inspirată, iau „asiettes Mentonaises”, constatând că sunt pâine cu chestii unse pe ele – pastă de măsline, etc. Sunt bune, dar prea multe pentru a mai lua un fel, iar eu de fapt voiam să mănânc pește. Asta e. Mă întorc la hotel, mă chinui să pornesc rețeaua wi-fi, dar nu merge nicicum, iar de pe telefon mă exasperează să urmăresc live text Braga-Pandurii, mă culc când intră în prelungiri.

A doua zi trezirea e înveselită masiv de știrea calificării Pandurilor (jos pălăria!) și scurtcircuitată de spaima trasă când un pescăruș mare și obraznic mi-a furat șunca din farfurie. Pornesc în explorarea orașului pe lumină. E la fel de pitoresc cum mi-l aminteam, străzile cu felinare mă dau gata, iar punctul de rezistență e desigur locul de panoramă de pe un deal alăturat, care „vede” orașul, portul, marea, dealurile verzi dimprejur. Ca-ntr-un tablou.