Mi. e ca un sac fără fund de povești filipineze. E de un an și jumătate aici, mai are un an jum’ate din proiect. Multe din ce ne spune îmi sună familiar, seamănă cu ce e la noi, doar că mai „extrem”. Sărăcia mai pronunțată, bogăția mai mare, corupția și dictatura unor clanuri mai gravă (da, se poate).

Lui Mi. i se pare o națiune făcută harcea-parcea de colonialism – spaniolii au stat 350 de ani, după care americanii 50; filipinezii nu mai știu ei cine sunt de fapt. Majoritatea au nume spaniole – asta și pentru că spaniolii au introdus numele de familie, înainte n-aveau, și le-au pus spaniole. La conferințele internaționale filipinezii sunt ușor de recunoscut: dacă arată asiatic dar au nume spaniole, e clar.

Sunt catolici, deci nu tu temple, nu tu acoperișuri țuguiate. Limba oficială în majoritatea regiunilor e engleza (!!), urmată de tagalog, limba ”băștinașă”, care are statut de limbă secundară în mult mai multe zone decât aș fi crezut. Amănunte wiki aici.

Tagalog e o limbă de cu totul altă familie decât thailandeza, de exemplu, nu e tonală, folosesc alfabetul latin. Au însă, ca și thailandezii cu khrap și kha, un cuvânt scurt ce adaugă politețe – „po” – care se poate adăuga după orice și pe care în integrăm prompt în vocabular. Hello po.

Luăm un taxi până în orașul vechi (Intramuros, ”între ziduri” în spaniolă), unde e o piață cu o biserică veche spaniolă

și 3 case coloniale păstrate în foarte bună stare,

una dintre ele, Casa Manila, fiind azi muzeu.

N-avem voie poze înăuntru, sunt soldați vigilenți așa că nu fac decât ce se vede în curtea interioară –

ferestrele sunt făcute cu soică fină translucidă, care lasă lumina dar nu încălzesc precum sticla –

și afară în stradă unde se agită o ceată de copii în ce pare a fi o sărăcie lucie.

Ce-a rămas din zidul de apărare e ultimul „obiectiv istoric” – în rest orașul e nou. Puține case vechi renovate.

Din nou în taxi așadar (aceeași regulă ca în Bangkok, luat mașină în mișcare, nu oprită); ne afundăm în trafic și nu prea – Mi. ne tot amenință cu aglomerația, dar nu mi se pare insuportabilă. Ochim și primele jeepny-uri,

jeep-uri americane rămase după război, reparate, cromate, vopsite, botezate și modificate astfel încât să încapă mulți oameni în spate – sunt microbuzele Manilei.

Drumul

ne duce pe lângă faleza cu palmieri despre care Mi. zice că se umple cu apă când vin furtuni

spre hotelul Sofitel,

o oază de lux colonial,

unde merge văzut

apusul

pe mare.

Bem câte un cocktail adăpostiți de vântul puternic

în niște baldachine din împletitură, admirând Ora Albastră

care și aici trece foarte repede: e abia 7 și e deja întuneric beznă.

Timp pentru cină. Mergem, evident, pe recomandarea lui Mi. la o cârciumă de cartier, TJ’s,

unde mâncăm un „sislig” – denumire onomatopeică a cărnii sssservite pe plită, cu usturoi și alte mirodenii. Bună,

iar bananele carmelizate de la desert rotunjesc seara într-un mod foarte plăcut.

Aici vedem la televizor că a fost un cutremur de 7 grade în Bohol, o insulă turistică în centrul arhipelagului. Săracii oameni. După ce că au în fiecare an furtuni, acum și cutremur.

Ne întoarcem mai îngândurați în cartierul Makati, umflăm salteaua gonflabilă pe care voi dormi și facem planuri pentru mâine.