„Romania… unde e asta, în Europa?” „Da.” „Mhmm… Romania… Voi sunteți buni la gimnastică, așa e? Nadia Comăneci.”

Mr. Nap e un om serios. La 7 fără 10 a fost în fața blocului cu microbuzul lui Toyota în stare impecabilă. Plecăm devreme pentru a evita traficul impracticabil cu care ne tot amenință Mi. (ieri a fost duminică, suportabil). Nu reușim să-l evităm de tot,

dar nu ne ia mai mult de o oră să ieșim din oraș, timp în care facem cunoștință cu șoferul nostru.

A fost ideea lui Mi, care nu e la prima serie de musafiri. Explicațiile ei au fost complicate, mă bazez pe faptul că toți 3 în combinație am reținut ce era de reținut, și că Mr. Nap nu e la prima excursie cu prieteni de-ai lui Mi.

Avem vreo 2 ore și jumătate de mers până la Pagsanjan, timp în care notez câteva expresii în tagalog descusute de la Mr. Nap, dar nu se prea lipesc ca în trecut. Maganda=frumos, mabuti=bun/bine, saan ka pupunta=unde mergem?

Unde mergem? Păi, avem două obiective azi, îndrăzneț dar posibil. Ambele pe insula principală Luzon, unde e și Manila.

Mr. Nap lucrează la o firmă care închiriază imprimante altor firme, iar în timpul liber (sau când se nimerește, ca acum) șofează turiști. A fost 16 de ani șofer de TIR în Arabia Saudită – „ce să-i faci, în Filipine nu se câștigă bine, trebuie sacrificii ca să creștem copiii”. Are patru, fiul cel mare preluându-i postul acum la șeici.

Cumva în ton cu percepția că foarte mulți filipinezi trăiesc în afara țării. Cei care au rămas, o duc greu. Ca de exemplu cei doi băieți care ne duc cu barca pe râu. O canoe (sau un canoe?) subțire și aparent fragil în care încăpem toți 3. La început ne trage o barcă cu motor, mi-e un pic târșă, dar mă gândesc că au mai fost și alții în această situație, inclusiv părinții lui Mi, așa că probabil nu se va întâmpla mare lucru. Suntem în costume de baie, hainele în sacul impermeabil, camera impermeabilă, totul e pregătit.

Nici n-am pornit bine și oprim – o altă barcă a venit lângă noi balansându-se nonșalant, o tanti ne oferă apă și Coca-Cola. În primul moment refuz, avem apă, dar apoi îmi aduc aminte că ne zisese Mi. să le luăm apă băieților – e o „schemă” pentru a face cât mai multe persoane niște mărunțiș.

Abia apoi pornim de fapt. Mă întreb dacă sunt crocodili în râu (nu). Mă mai întreb din ce trăiesc oamenii din aceste case.

Din pescuit, vom afla curând.

Nu mergem mult cu barca cu motor, în curând transportul rămâne doar în sarcina celor doi vâslași.

Dăm un cot al râului, și apoi – liniște. Suntem în lumea Animal Planet. Râul face un fel de chei, cu pereți abrupți, cascade

și repezișuri, pe care trebuie să le urcăm. Primele sunt destul de mici, băieții ies din barcă și ne împing ușor în susul apei. O dată, de două ori, de 5 ori. „Mai avem 13”, zice unul din ei, Joseph. Devin tot mai abrupte, cer tot mai mult efort.

La jumătatea drumului oprim la o colibă, le luăm băieților un picior de pui de mâncare, iar noi mergem peste stânci să vedem o cascadă.

Nu peste mult timp urcă și ei cu barca goală, mulțumindu-ne că n-au trebuit să urce cu noi în ea.

Între urcușuri la care mă întreb tot mai mult „de asta oare cum trecem?”,

ne povestesc că fac munca asta de 5 ani, dar doar o dată pe săptămână, o dată pe zi – oamenii din zonă și-au împărțit slujbele să le ajungă la toți. „Și în celelalte zile ce faceți?” „Pescuim, aici în râu”.

Între timp a început să plouă. Îmi fac griji pentru M., care e răcită, abia i-a revenit vocea după un Bangkok pe muțește. Suntem dezbrăcați la piele… Noroc că nu plouă tare, și că e foarte cald. Astfel se explică și că nu le cad membrele pescarilor noștri canoiști, care stau mai mult prin apă.

Ne ia cam o oră să ajungem la destinație. Cascada Pagsanjan nu e foarte înaltă, dar e învolburată bine.

Băieții ne duc la plută, țin sacul și ochelarii și ne lasă în grija plutașilor. Ne așezăm în dreapta și încep să tragă de frânghie. Ne-a zis Mi că jetul va fi foarte puternic, așa că m-am așteptat la ceva mult mai rău decât a fost.

Suntem înăuntru, într-o grotă din spatele cascadei,

am văzut o altă plută ieșind în timp ce noi intram,

am rămas doar noi și cei doi plutași, yeee, putem să ne bălăciiim!

Nu stăm mult, doar de căteva poze, și-apoi ieșim din nou trași de frânghie prin jet,

încă o poză-două cascadei din junglă,

ura și la barcă. Drumul în jos e, evident, mult mai ușor, dar și mai plăcut – un mini-river-rafting, cu ai noștri kuya (= und fel de frate mai mare, cuvânt folosit mereu de Mi când li se adresează) navigându-ne expert și rapid printre pietre. Ajungem rapid ”între oameni”

și observăm că nu mai suntem singuri:

cascada e unul din obiectivele turistice cele mai vizitate de pe insula Luzon, noroc că ne-a spus Mi să plecăm dis-de-dimineață, am avut-o doar pentru noi – posibilitate care nu cred că va mai dura mult timp.

Până se vor prinde și cetele de coreeni că face să vii devreme.

Barca motorizată care i-a adus pe ei ne-a luat pe noi

și ne-a dus domol înapoi la ”civilizație”,

la hotelul de unde plecaserăm, unde găsim un grup masiv de japonezi, cu pelerine de ploaie (se vor coace în ele) pregătiți să coboare în bărci (mulțumim Mi. că ne-ai trimis de dimineață!)

Concluzia? În principiu nu mă atrag activitățile turistice ”de masă”, organizate, unde ești foarte clar ”turistul”, iar localnicii ”te duc” – am senzația că te privesc exclusiv ca pe o sursa de venit, tot ce fac e pentru bani, ca în desene animate când lupul privește purcelușii ca pe niște fripturi.

Cu toate acestea, în acest caz îmi pare bine că am fost. Cei doi kuya primesc foarte puțini bani, o duc greu, mă bucur că i-am ajutat – mai ales că au fost simpatici la modul natural, nu artificial. Astfel încât la întrebarea lui Joseph ”mai veniți?” – ”nu știu…” – ”dar le spuneți prietenilor voștri să vină?”

”Da.”