Parcă era ceva punct de observație nu departe de Shelly Beach – îl ochisem acum 2 zile, dar fiind în picioarele goale și având alte priorități nu-l căutasem cu atenție. Dar acum – îmi umplu frumușel butelca de aluminiu (în sfârșit o folosesc la adevărata valoare!) la unul din punctele de adăpare de pe plaja Manly
și o iau la pas săltat pe lângă valuri
pe coasta
cu pinguini,
piscini
și dragoni de apă ieșiți în număr mai mare în întâmpinarea fotografiilor,
până la mica și relaxata Plajă cu Scoici,
unde prompt găsesc un indicator cu un drum „panoramic”, Fairfax Walking Track, pe North Head, unul din capetele de port natural.
Bunbunbuuun, o iau pe cărare printre stânci, în sus spre munte. Ajung la un zid… dar nu găsesc drumul care duce dincolo. Mă întorc, urc iar – nimic. Întreb niște turiști englezi în vârstă – nici ei nu știu. Grrr. Nu se poate să nu găsesc drumul. Mă întorc înapoi până la drumul cu case, găsesc o frumoască locatară tocmai coborâtă desculță din mașină, o întreb că pe unde, zice să ocolesc pe drum casele și să urmez șoseaua, o să ajung la un moment dat. Pornesc vitejește, mai opresc să întreb niște muncitori, care habar n-au, merg mai departe. Drumul șerpuiește în curbe largi pe deal în sus, n-am răbdare, hai să încerc o scurtătură printre case, drept în sus. Ajung într-o grădină cu iepuri,
aflu că e a unui colegiu – foarte bine plasat. Să tot înveți aici.
Doar că – nu găsesc poartă deschisă să ies. O cărare ce părea a duce în sus e blocată, „pericol de incendiu”. Am intrat printre tufișuri (cu atenție la tot ce mișcă), dar odată în teritoriu oficial trebuie să merg pe lângă zid în jos ce pare vreun kilometru ca să ajung la o poartă deschisă. Grrr. Urc deci înapoi pe lângă zid meditând din nou la cea problemă a uniformelor școlare
până ajung la ce pare a fi o „zonă verde”. Dacă iepurașii vi s-au părut drăgălași, cred că nu același lucru pot spune micii bandicoots – rozătoare marsupiale băștinașe, cărora iepurii le-au invadat spațiul vital. Iepurii și vulpile au fost introduși pentru vânătoare; s-au înmulțit atât de mult și rapid încât au produs una din cele mai mari tragedii ecologice provocate de om, distrugând multă floră (iepurii) și faună (vulpile) nativă. Au rămas puține mamifere endemice în Australia, și majoritatea sunt pe cale de dispariție – cum e și bandicoot-ul, asupra căruia ne face atenți acest afiș, să avem grijă când plecăm cu mașina, să ne uităm la roți, că micului ștrengar îi place umbra și căldura motorului.
Urc prin zona verde cam la întâmplare (GPS-ul de pe obositul telefon mă ajută doar până la un punct), până ajung la un drum barat – nu intrați, pericol de incendiu. Hmm. Nu poate fi blocat tot – ocolesc, o iau pe alt drum, intru în stufăriș. Bush-ul – uscaaaaat, uscat.
Nu mă mir de ce se tem atât de mult de foc – o țigară pe jos aici și arde tot dealu’. Doar că eu n-am nici țigări, nici să aprind dealul n-am chef, vreau doar să ajung la acel nenorocit de punct de panoramă. „Simt” oceanul aproape, îl aud, dar nu-l găsesc. Găsesc un traseu, o cărare prin tufișuri făcută din metal, pornesc pe ea, merg tot mai repede (nu mai am nici apă prea multă, mă și enervează c-am pierdut mult timp, singurătatea de pe dealul uscat nu-mi miroase a bine, vreau să termin această afacere cât mai rapid), până ajung… în același loc! M-am învârtit în cerc. GRRRRR.
Gata, nu mai e de joacă. Mai încerc o direcție pe cărarea principală, și dacă nu găsesc nimic, asta e, mă-ntorc cu coada de bandicoot între picioare. Nu merg mult în direcția cealaltă și găsesc un indicator către un „punct de observație militar”. YES! Ăsta trebuie să fie mai înalt.
Este, dar nu se poate urca, e … militar. Închis. Hmmmm. Mă întorc, pornesc înapoi, dar ajung la un luminiș la care nu mai fusesem. Daaa, se vede orașul în depărtare, găsesc în sfârșit și cărarea spre punctul de panoramă… închisă, pericol de incendiu.
Nu mai stau nici un minut aici, 3 ore am pierdut! Învățătură de minte, punctul de observație Fairfax e mult mai departe decât pare pe hartă, iar dacă e zi călduroasă și ard pădurile prin jurul orașului, nici nu încercați.