Bei vin? Nu. Bei jing? Da.

Trec de formalitățile grănicerești în mai puțin de o oră, carele mă surprinde plăcut. Așa se face că ajung la biroul de informații turistice înainte de ora 7, când e programat să deschidă. Ca să folosesc timpul caut un birou de schimb valutar (am uitat să schimb niște yuani de acasă, cum era bunul obicei). Primul găsit e deschis, dar nu e nimeni, merg mai încolo și găsesc o fată la ghișeu – mi-ar schimba ea, dar îmi zice, fair-play, că au comision de schimb de 7 euro. Pff, să fiți voi sănătoși, nu vi-i dau. Scot de la bancomat, lucru pe care încercasem să-l evit dat fiind că nu mai am prea mulți bani în cont, să nu intru pe minus până la sfârșitul lunii – asta e, scot cât de 50 de euro (probabil cu comision de vreo 5 euro, de-aia) și mă întorc la ghișeul turistic. Ajung și două tinere care mă întreabă de sănătate încă înainte să despacheteze. Le zic unde trebuie să ajung, le arăt rezervarea – hotel 161, Lishi hutong. Recomandă să iau un taxi, îmi scriu adresa în chinezește pe o hârtie – dar par indecise. Abia când le arăt pe telefon pe Google Maps în grafie chineză se luminează – aaa, se scrie altfel. Deci atenție – dacă le spui oamenilor în scris „românesc” nu e o garanție că vor scrie corect în kanji – cel mai bine de avut la îndemână direct grafia chinezească.

Citisem pe tripadvisor în avion (măcar atât am făcut, am salvat pagina pe telefon) despre taxiuri, că să ai grijăl; sunt unele mașini albastru-galbene, altele negre, mai scumpe. Fetele îmi arată pe unde să ies la stand, ies, văd un nene în uniformă care dirijează turiști. Nu sunt taxiuri, dar tocmai oprește unul bleumarin cu dungă galbenă, e hyundai, bun, dau să urc, dar „oficialul” îmi face semn să urc mai în față, unde așteaptă altul. Am un moment de ezitare, dar mă duc. Aaah, e mașină neagră! Fir-ar să fie, cum am lăsat garda jos la vederea unei uniforme, am crezut că e totul în regulă. Dacă băieții sunt mână-n mână? Ce fac? Am urcat deja. Omul deconectează aparatul, pleacă. Încerc să-i spun să-l conecteze la loc, înțelege că-i cer hârtia cu numele hotelului înapoi, mi-o dă râzând. Câteva minute ezit, să-i spun de metru, să nu-i spun? Acum e târziu. Dacă se enervează și mă dă jos, în mijlocul pustiei? Îmi ia câteva minute să accept soarta – asta e, ai făcut-o, acum mergi până la capăt și nu-i dai mai mult de 150 de yuani – dacă poți. Fetele ziceau că ar trebui să coste în jur de 100. E 8 yuani la 1 euro.
Și-așa mergem pe autostradă până ne apropiem de oraș. S-a luminat între timp, și nu prea – e ceață deasă. O fi smog? Nu miros cine știe ce miresme, dar poate mi s-a obișnuit nasul între timp.

Orașul îmi aduce aminte de Moscova, și de București – clădiri gri, bulevarde, cam aceleași mașini, aglomerație, dar un sentiment destul de familiar, nu apăsător. Intrăm pe o străduță îngustissimă, prin care cu greu încape mașina – cred că e o marcă locală, o limuzină cam cât o Octavia să fie. Mergem, și mergem, și mergem, până în capătul străzii – unde e hotelul. Mă uit să văd că numele corespunde (după experiența de la Rio sufli și-n iaurt), mă dau jos, scot bagajul, îi dau 100 de yuani, dau să plec – la care el face o figură a reproș – hundred twenty, zice. 120. Îi dau bucuros, scuzându-mă în gând că l-am bănuit de matrapazlâcuri, și intru în hotel.

DSC_4583.JPG

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s