Ecou… ecou… Widerhall… cum să fotografiez ecoul?! Să strig ”aloooo” și să fotografiez în sus nu merge.
Sunt niște oglinzi la clădirile astea de sticlă, poate să găsesc vreo reflexie interesantă pe-acolo. De exemplu?

Mmmmmnu.

Merg mai departe, mă uit într-o doară în dreapta, și ce văd? Music hall. Ha! Hall, din Widerhall. Ia să vedem, iese ceva?

Mmmmnu.

Dacă tot am ajuns aici, merg prin spatele clădirii, că văd o oglindă mai încolo. După zid aud niște muzică – iată niște adolescenți foarte ”urbani” strânși la o sesiune de… dans zbânțuit. Ah, dacă aș prinde o imagine în oglindă cu ei, să se subînțeleagă muzica… Caut cu disperare oglinzi potrivite, dar nu prea găsesc.

Dacă tot sunt la gangul ăsta, poate așa?

Mmmmmnu. Dau să plec, când trece trenul. Se oglindește!!

…și nu prea. În alb-negru nu prea merge poza, nu te prinzi de petele roșii. Mnu.

Îi ocolesc pe tineri, căutând mereu oglinzi. Îmi place asta cu ”young”, dar parcă nu e ”rupătoare” poza, cam dezlânată.

Se simte ecoul dacă-i pozez pur și simplu?

Nu.

Grupul ăsta de oameni s-a reflectat destul de bine în geamuri… dar înainte de a apuca eu să fac poza.

Bavarezul ăsta, se vede că se oglindește în dreapta?

Nu prea.

Gata, nu mai am ce face aici, mă întorc la apă, la nevoie fac o poză în bazinele fântânilor din centru, cu undele care se întretaie, gata, ecou.

Zis și făcut. Din fericire vine un tren în 2 minute, nu pierd prea mult timp. Mă urc, șed niște lângă bătrâni foarte simpatici, vreo 80 de ani să aibă, frumos îmbrăcați, care discută despre serialul House of Cards (”excelent jucat. Unele episoade sunt un pic exagerate, dar per ansamblu Kevin Spacey – maestru, dom’le”). Mă tentează să-i rog să pozeze pentru mine, dar nu-mi vine nici o idee creativă cu care să-i pun în scenă, așa că renunț.

Cobor din tren, caut scara și… tresar puternic. Un tânăr în costum bavarez tocmai a coborât, și mi-a aprins o sinapsă: Widerhall, ecoul Oktoberfest! Îl urmăresc și trag cadru după cadru, sperând să fie unul suficient de decent încât să-l pot folosi.

Dispare după colț, dar îl regăsesc uitându-se gânditor spre scara rulantă. Momentul de ezitare m-a ajutat să-l ajung din urmă și să mă postez fix în spatele lui pe scară. Sinapsele păcăne neîncetat. Ce fac, ce fac ? Sunt prea aproape pentru cei 50mm de pe D700, ca să nu vorbim de zoom. E vremea micuței ! Scot J1 din buzunar, clic. Asta e poza.

Uff. Dau să mă relaxez, când – ajungem sus, el și fata de lângă el fac un pas în același timp… parcă se dilată timpul, mișcarea e ca în reluare. Apăs convulsiv pe trăgaci, în timpul mișcării de întindere a piciorului. Perfect ! îmi vine să sar în sus de bucurie – am rezolvat ecoul ! Chiar dacă nu se prind că e despre Oktoberfest, varianta de rezervă e că se mișcă în oglindă. Yuuhuu!

Ia să vedem… acoperișul ăla e cam deranjant. un pic de crop ? Da, parcă e mai bine. Acesta e, deci, ecoul.